Eugenius

Am constatat cu alt prilej (Comerţul la români) cu dezamăgire că românii nu au deloc simţ comercial, ba mai mult decât atât, sunt dea-dreptul anitalemt în materie. Lucrul acesta este dovedit istoric şi nu poate fi contestat. S-ar putea ca unii, revoltaţi de lipsa mea de patriotism (nu este aşa) să mă contrazică, dar fără argumente ci doar declarativ. Unele excepţii (privind români competenţi în domeniu), sunt doar cele care ca de obicei confirmă regula.

Cum activitatea comercială, merge mână în mână cu cea financiară, nu se putea ca cei care s-au dovedit de-a lungul veacurilor un zero tăiat în materie de comerţ, să exceleze sau măcar să atingă un nivel satisfăcător în activitatea financiară. Faptul că în momentul actual avem un guvernator de excepţie la banca Naţională este tocmai o excepţie din cele de care vorbeam.

Politica noastră financiară, trecută şi prezentă (probabil şi viitoare), confirmă această concluzie.

L-am văzut astăzi (24 febr. 2012) pe Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, afirmând supărat că legislaţia din România nu face să-l sprijine să supravieţuiască numai pe agentul economic care face evaziune fiscală.

Este o certitudine că lipsa de talent financiar este cuprinsă în gena noastră naţională.

În evul mediu, când turcii ne-au impus un tribut modic cu obligaţia recunoaşterii suzeranităţii Porţii Otomane, noi am preferat să cheltuim mult mai mult cu războaiele împotriva lor, dar măcar atunci am făcut-o din mândrie naţională şi patriotism. Este vorba de Ştefan cel Mare şi Sfânt care a achitat şi el în cele din urmă un mic tribut în ultimii ani de domnie, asta datorită vârstei sale înaintate şi o bolii (podagră), după zeci de ani de războaie care au ruinat economic şi demografic Moldova.

Totuşi tributul plătit de Ştefan era absolut modic, însă urmaşii săi, datorită ticăloşirii treptate a moravurilor boierimii şi a candidaţilor la domnie, în timp de vreo două veacuri tributul oferit de aceştia a crescut de vreo 15-20 de ori, iar turcii observând această întrecere nebună între doritorii de domnie, cine dă mai mult tribut, au profitat din plin de această lăcomie de „putere” dintre aceştia, ei nefiind aşa de lipsiţi de simţ financiar ca boierii români din Principate.

Dacă turcii scoteau cu foarte mare greutate şi după numeroase negocieri, un tribut absolut modic de la grecii aflaţi sub ocupaţie (suveranitate) otomană, apoi românii din Principate dădeau turcilor mai mult decât aceştia cereau şi-i ispiteau pe turci inventân chiar ei tot felul de motive ca să le mai dea vreun peşcheş în plus, numai să le acorde lor domnia Pricipatului (Moldova sau Valahia) şi.... să se aibă bine cu asupritorii. Turcii profitau, dar nu-i restectau pe români pentru aceaste dovezi de laşitate ale acestora. Desigur pentru lăcomia domnitorilor fanarioţi există o explicaţie care poate justifica această lăcomie hrăpăreaţă, dar la fel s-a întâmplat şi în cazul celor domnitorilor români dinaintea fanarioţilor dar şi a celor de după domniile fanariote.

Ori fi fost turcii coruptibili, dar nimeni nu i-a instigat pe otomani mai mult ca românii, ba chiar se poate spune chiar ca noi românii i-am „stricat” pe turci facându-i mai corupţii decât fuseseră ei până atunci. De fapt noi românii, ne-am autojefuit pentru a dărui turcilor ceea ce nu cereu şi nu meritau. Iar aceştia nu erau atât de naivi să refuze ci s-au invăţat apoi să ceară tot mai mult, dacă oricum noi le dădeam şi ceva în plus. Este drept aceşti dregători (boieri şi boieri) se credeau şi ei mari oameni de afaceri, la fel ca şi dregătorii de astăzi. Ei jefuiau poporul, dădeau mită mai mult decât li se cerea şi apoi mai aveau şi un câştig. Nişte indivizi fără Dumnezeu, fără simţ comercial şi financiar şi foarte asemănători cu cei de astăzi. Ca dovadă că aceste defecte sunt imprimate în fibra intimă a poporului nostru.

Un popor aflat la ananghie, în loc să se solidarizeze pentru a supravieţui, cum au făcut alte popoare aflate sub ocupaţie, ca de pildă grecii sau sărbii, noi ne-am linguşit permanent asupritorilor dar de costat ne-a costat desigur mult mai mult de cât pe aceştia. Ce luau cu forţa turcii de la greci, bulgari sau sârbi primeau cu vârf şi îndesat de la noi fără nici un efort. Acesastă postură de „colaboraţionoşti” ne-a costat cum am spus mai mult dar şi a accentuat vechile noastre năravuri precum: egoismul, individualismul, nepăsarea şi hoţia. Spun hoţia că noi furam tot de la noi ca să dăm pe gratis la alţii şi în plus (culmea) mai mult decât ni se cerea. Nu mai trebuiau turcii să cheltuiască resurse şi oameni să ne jefuiască şi nici să ne apere de alţi vecini la fel de dornici de jaf ca ruşii tătarii, ungurii austriecii. Turcii ne-au interzis să avem o armată să ne apărăm, dar nu ne apărau nici ei. Armatele lor aveau destulă „treabă” în alte zone (geografice) de ocupaţie unde nu se aflau popoare mult mai rebele (sârbii de exemplu) ale căror dese răscoale, măcelăreau de-a dreptul trupele otomane de ocupaţie.

Şi din acest motiv avem astăzi o naţiune incapabilă de politici financiare (fiscale) coerente. În acest domeniu al finanţelor, românul pus într-o funcţie ce impune politici fiscale este inapt să priceapă cel mai simplu mecanism financiar de stimulare a economiei. El nu va pricepe niciodată, cum reducând impozitarea, putem spori bugetul de încasări fiscale ale Ţării.

Statul român a fost întotdeauna tentat să impună impozite „haiduceşti”, când se poate şi cât mai mari se poate. În privinţa aceasta, dregătorii noştrii de astăzi, gândesc ca cei din antichitate sau de la începutul epocii medievale, deşi în unele ţări şi atunci impozitarea era făcută cu cap, pentru că doreau să aibă încasări tot mai mari. De sporirea încasărilor fiscale prin impozitare stimulativă, guvernantul român nu vrea niciodată să audă. Politica noastră fiscală s-a bazat întotdeauna pe gândirea la prezent, căci guvernanţii români au ţinut întotdeauna cont de tembelul slogan „după noi potopul”. Pentru politici financiare şi fiscale este nevoie de finanţişti, dar nivelul maxim-maximorum în materie al românului, se limitează la cel de preceptor.

Ori, având în frunte finanţişti cu suflet de preceptori, cum poate o naţiune să prospere economic. „Blestemul românilor” este să fie deştepţi, numai când este vorba să favorizăm pe alţii şi niciodată pe noi înşine, deşi liberalii noştrii au ca slogan: „Prin noi înşine”.

Parafrazându-l pe Arghezi care a spus odată: „Înainte aveam nemţi, dar nu aveam maşini, iar acum avem maşini, dar nu mai avem nemţi”, putem constata că înainte (noi românii) aveam printre noi armeni, greci şi evrei, care monopolizau economia Ţării, dar nu prea aveam o economie de gestionat, acum însă, când am putea avea economie, dar nu mai avem... armeni, greci... şi evrei.

Oare noi românii suntem blestemaţi să nu putem face chiar nimic,fără a fi conduşi de alţii ? Oare asta să fie soarta noastră ?

DIPLOMAŢIA LA ROMÂNI

Departe de mine să-i bârfesc pe compatrioţii mei români. Nu bârfesc, ci doar constat şi critic acest defect capital al majorităţii românilor, în speranţa ca odată el se va estompa.
Conform DEX-ului, una dintre definiţiile pentru DIPLOMAT = persoană care ştie cum să trateze o afacere, cum să se comporte într-o situaţie (pentru a-şi atinge scopurile), sau pentru DIPLOMAŢIE = comportare abilă, subtilă, şireată.
Aşa cum o persoană poate fi diplomat în activităţile sale, şi un grup de persoane deci şi un popor ori o naţiune se poate caracteriza ca fiind plină de diplomaţie, sau dimpotrivă.
Un comportament plin de diplomaţie, poate avantaja persoana în cauză, iar dacă proporţia celor „diplomaţi” din cadrul unei populaţii, popor sau naţiune este mai mare, atunci nu doar persoanele care fac parte din acesta are de profitat ci întreaga naţiune, ca grupare de persoane individuale.
Convieţuirea între persoane individuale, grupuri de persoane, popoare, etc., poate este de cele mai multe ori influienţată prin diplomaţia de care acestia dau dovadă în relaţiile dintre ele, tot din dorinţa lor egoistă de a-şi asigura avantaje. Deci nu întotdeauna diplomaţia are ca ţintă şi binele celor cărora o activitate este adresată.
Desigur o activitate diplomatică iscusită poate asigura condiţii favorabile mai multor sau tuturor participanţilor.
Diplomaţia este foarte utilă în comerţ (stabilire preţuri, condiţii şi termene contractuale, vânzare-cumpărare etc.) şi în încheierea unor înţelegeri internaţionale de orice fel.
De diplomaţie este deci nevoie în apărarea propriilor interese, când activitatea diplomatică este utilizată ca o formă de apărare, dar poate fi folosită şi ca o armă în scopuri nedrepte sau ostile atunci când ea este utilizată de cei mai puternici împotriva celor mai slabi, acesta fiind o diplomaţie agresivă „de forţă”.
Buni diplomaţi se dovedesc de obicei bunii negustori, iscoadele (spionii) şi cei fără scrupule care însă nu nu preferă agresinea făţişă şi care vor ca victimele acestora să nu-i duşmănească pe ei, ci să abată eventual aversiunea lor asupra altora de obicei nevinovaţi.
Cum românii nu s-au dovedit niciodată buni negustori, cum ar putea fii ei mari diplomaţi ? Nu ! Asta pentru că dacă ei ar fi avut ei cât de puţină diplomaţie, apoi succesul lor în comerţ nu ar fi atât de slab.
Românii au pierdut totdeauna teritorii. Fosta dacie se întindea din Ucaraina rână în panonia şi de atunci teritoriul sau s-a tot restrâns. În ultimele sute de ani am pierdut jumatate din Nordul Moldovei (din Bucovina), întreg estul Moldovei (Basarabia), o parte din teritoriile din Sud 8de la Marea Neagră) şi Nordul Maramureşului, dar şi teritorii din vest.
Oare din prea multă diplomatie unii dintre conducătoarii de voievodate s-au maghiarizat alături de parte dintre supuşi ? Exemplu: Cândea a devenit Kendeffy, Cornea a devenit Korniş şi exemplele pot continua.
Oare cum grecii care fuseseră sub ocupaţie otomană, plăteau tributul negociat (la sânge) cu ocupantul, totdeauna cu foarte mare greutate şi rareori în întregime, deşi sumele erau relativ mici, motivând cu abilitate ba seceta, ba alte calamităţi naturale, ori molime, ori lăcustele şi câte şi mai câte. Oricum niciodată nu vedeau turcii, de la greci sume mai mari decât cele negociate anterior.
Noi Principatele aflate la mare distanţă de Turcia (la nord de Dunăre), care nu ne aflam sub ocupaţie otomană, având deci autonomie, fiind doar sub suzeranitate otomană, pe lângă că plăteam un tribut mare (Deh...! eram considerate teritorii foarte bogate, deci profitabile), culmea plăteam totdeauna mai mult decât ni se impunea, adică adăugam la tribut tot felul de peşcheşuri şi ciubucuri, pentru fel de fel de motive între care: pentru ca domnitorii să se asigure de relaţii privilegiate cu Poarta Otomană, pentru a fi ţinuţi cât mai mult în domnie, pentru a se anihila efectul pârelor (reclamaţiilor) adresate marelui vizir sau sultanului de câtre unii dintre mari boieri, sau statele vecine, pentru a ne da bine cu paşii locali care supravegheau Principatele române şi care întocmeau rapoarte periodice către Poartă (ex. paşa de la Hotin, de la Brăila, de la Silistra, de la Giurgiu, de la Vidin...).
Mai mult, de la finele veacului al XVIII-lea, dar mai ales după anul 1821, românii (moldovenii în special), au început să dea şpăgi grase şi la ruşi, căci Rusia avea mare infleienţă la Istambul şi-i puteau ţine pe turci în şah. Şi pentru ce am plătit turcilor atâtea tributuri, ei ne interziceau să avem armată şi nici ei nu ne apărau într-un fel, deci nu ne puteam apăra în nici un fel de străini. Totuşi Nu le putem reproşa nimic turcilor căci noi ne luam la întrecere domitor după domnitor, care achite să achite mai mare tribut. Puteau oare turcii să refuze ?
Un timp noi românii am acuzat pe domnitorii fanarioţi de aceste procedee, dar oare înaintea lor domnitorii pamânteni nu au făcut la fel ? Dar domnitorii pământeni de după fanarioţi (după 1821) cum au procedat. Dar oare fanarioţii nu de la noi au învăţat procedeele. Dar oare pe turci nu i-am stricat tot noi, corupându-i cu bani. Sigur, turcii nu au putut rezista în faţa unei asemenea „ofensive diplomatice”.
Diplomaţia presupune şi puţină mândrie, naţională din este vorba de diplomaţia unei naţiuni. Niciodată un popor „plângăreţ” nu va putea face diplomaţie în favoarea sa. Un popor care se lamentează continuu, nu va avea nici un succes în relaţiile internaţionale. Ori noi ne-am lamentat continuu, de pildă... că suntem înconjuraţi de mari imperii. Aceste imperii dacă ne cucereau şi ocupau, ar fi profitat mai puţin de pe urma noastră, căci ar fi trebuit să ne asigure şi protecţie faţă de agresorii externi şi să urmărească dezvoltarea şi prosperitatea ţării. Aşa... turcii nu au făcut nimic pentru Principate, nu ne-au apărut niciodată de agresorii străini, (tătari, cazacii, ruşii leşii, austriecii).
Oare Elveţia o ţara mult mai mica şi mai săracă cecât oricare dintre principatele româneşti era/este înconjurată de mari puteri economice şi militare (Franţa, Germania, Italia), dar ei s-au plâns mai puţin s-au trădat mai puţin între ei şi au reuşit să se facă foarte respectaţi, tocmai datorită seriozităţii lor, aaşa fel încât acele mari puteri au avut chiar încredere să-şi păstreze banii în bancile lor.
Pe vremea Regatului României, este drept, s-a făcut o mai bună diplomaţie, dar nu se poate spune de pildă că originea Suveranului era românească. Atunci am avut o monedă naţională convertibilă (leul aur) şi relaţii bune cu vestul. Desigur şi atunci s-au făcut unele greşeli, dar diplomaţia românească a început totuşi să funcţioneze în interesul României.
În vremea comunismului (imediat după cel de al doilea război mondial), întâi am linguşit cât am putut Uniunea Sovietică, pe care am denigrat-o în perioada interbelică, deşi ea nu ne-a eliberat de nimeni, cum pretinde că ar fi făcut cu alte ţări (Ungaria, Cehoslovacia...), România nefiind de loc ocupată, ca ulterior să adaptăm o diplomaţie din cele mai infecte în relaţiile cu URSS, ajungând încă de pe atunci să plătim „fraţilor sovietici”, cel mai mare preţ la gaze şi petrol.
După abolirea comunismului, avem cred cel mai bun exemplu pentru studiile din şcolile de diplomaţie, privind cum nu ar trebui să se procedeze în diplomaţie, aceasta pentru că practicăm un gen de aşa-zisă „diplomaţie a mârlănismului”, dusă la extrem.
Dacă ruşii au exercitat totdeauna o diplomaţie agresivă a celui mai puternic, noi îi întrecem prin limbajul mitocănesc şi de-a dreptul prostesc în relaţiile cu Rusia, fapt care ne aduce numai dezavantaje, între care dispreţ şi preţuri uriaşe la gaze şi petrolul importat de la ei, dar mai ales le facem astfel rău conaţionalilor noştrii basarabeni din Moldova de Est.
Ne putem mândri cu un mare diplomat român din trecutul nostru interbelic pe nume Nicolaie Titulescu. Da, acesta a fost un mare diplomat al României, deşi era pe jumătate chinez, dar... mă rog cetăţean român.
Au mai fost unii guvernanţi în trecutul României regale, destul de buni - deci şi buni diplomaţi, dar erau în mare parte din cei care şi-au petrecut tinereţea studiind în străinătate (în Franţa îndeosebi), în familiile lor limba franceză era ca la ea acasă, iar Bucureştiul era pentru ei (desigur... nu numai) Micul Paris.
Vă las pe dumneavoastră să rememoraţi Istoria României şi să decideţi ce fel de diplomaţie vedeţi în trecutul ţării noastre, dar şi astăzi la concetăţenii noştrii.

DE LA UN TARAM LA ALTUL

sau

Între taramurile basmelor

Despre călătoriile de pe un tărâm spre altul (celălalt), am auzit încă din copilărie, când învăţasem să citesc şi mă delectam lecturând fascinatele basme ale românilor dar şi a altor popoare.

Înr-unul dintre ele (Prăslea cel Voinic şi merele de aur) citisem că Prâslea cel Voinic, în căutarea hoţului care tot fura anual merele de aur din grădina împăratului, stând de pază într-un an în noaptea când merele se coceau devenind de aur, l-a ratat pe hoţ şi de data ceea, dar apornind în urmărirea lui a ajuns la o râpă întunecată şi foarte adâncă pe unde urmăritul dispăruse. Astfel el a coborât pe o frânghie lungă de tot şi ţinută de fraţii săi pe fundul râpei care continua cu o grotă atât de adâncă încât ajunsese la un moment dat pe un alt tărâm luminos, unde se aflau ape, câmpii şi o populaţie asemănătoare celor de pe pamânt care se aflau însă în robia unor oameni-animal, uriaşi puternici, râi şi urâţi de felul femeilor-scorp, bărbaţi-zmei etc.

Într-un alt basm (Tinereţe fara batrâneţe şi viaţă fără de moarte) de Petru Ispirescu, pe care l-am citit plin de emoţie fără a-l înţelege pe deplin atunci ci mult mai târziu, aflam că Făt- Frumos, fiul de împărat, a visat şi căutat cu ardoare ceea ce spune şi titlul basmului, adică viaţa fără de moarte şi tinereţea veşnică şi atâta a perseverat în această direcţie încât după multe căutări a trecut un hotar al unui alt tărâm fabulos, unde a găşit într-un final exact ceea ce căuta. Doar că acolo, ajuns în sfârşit, călătorind pe calea aerului dus de o pasăre măiastră (Ghionoaia), găsind ceea ce-şi dories, unde trăise şi se desfătase un timp nedefinit într-o lume feerică plină de plăceri, fete frumoase , palate aurite, câmpii verzi pline de flori, vânători minunate şi mese îmblelşugate, fără a înbătrâni, s-a îndreptat într-o zi într-un loc tabu, unde i se atrăsese atenţia să nu calce vreodată dacă doreşte să-şi continuie la nesfărşit viaţa de până atunci.

O dată ajuns în acel loc a simţit un dor sfăşietor de parinţi, fraţi, prieteni şi meleagurile natale, atât de mistuitor şi obsedant fiind dorul, încât renunţă (pentru un timp) la fericirea nesfârşită şi s-a decis să dea o fugă până la palatal părintesc de unde apoi să revină pe tărămul unde viaţa este fără de moarte şi tinereţea este fără de bătrăneţe.

Inutil s-au tot rugat disperate frumoasele prinţese de acolo şi noii săi prieteni să nu plece din locul unde se afla că nu va mai putea reveni, el nu s-a putut răzgândi şi… dus a fost.

Revenit de unde please odată însă, a constatat că nu mai recunoaşte aproape nimic. Acum aici trăiau alţi oameni, îmbrăcaţi altfel, vorbind asemănător dar altfel, care auziseră de împăratul de care el întreba doar din vechi povestiri şi legende şi care-l luau drept nebun. I-au arătat totuşi nişte vechi ruine, care ziceau că ar fi ale palatului de care el întreba dar care existase de sute , chiar mii de ani în urmă.

În acelaşi timp el care se ştia flăcău tânăr şi frumos, a constatat că îmbătrânise subit şi era un moşneag cu barbă şi plete albe pe care contemporanii îl ironizau şi dispreţuiau crezându-l nebun.

Mai mult, el care se ştia flăcău tânăr şi frumos, o dată ajuns pe acest tărăm (de unde please în trecut) a constatat că îmbâtrănise subit şi era acum un moşneag cu barbă şi plete albe pe care contemporanii îl ironizau şi dispreţuiau, crezându-l nebun şi apoi murise, găsit de moartea care-l căuta de nenumăraţi ani, bineânţeles fără posibilitatea de a reveni pe tărămul de vis, unde fusese atât de mulţi ani şi profiitase de tinereţe fără bătrâneţe şi de viaţă fără de moarte, dar care trecuseră pe nesimţite.

O altă poveste de genul celor de mai sus, dar destinată de astă dată adolescenţilor şi chiar maturilor este “O călătorie spre centrul pamântului”, scrisă în secolul al XIX-lea de celebrul autor de romane S.F. a timpului şi anume Jules Verne.

El descrie călătoria aventuroasă (din 1863) a unui savant însoţit de nepotul său şi de un ajutor (Hans), din craterul stins al unui vulcan din Islanda, către centrul pământului, conform unor mai vechi însemnări descoperite de acesta.

Călătorind, după cum am spus din fundul unui crater de-a lungul diferitelor galerii naturale în scoarţa pamântului acest echipaj alcătuit din trei personae, ajunseseră într-un finl, într-o cavitate imensă din chiar centrul pământului unde aflaseră o atmosferă similară ca pe pământ, o floră şi o faună care vieţuieşte ca pe pamânt, inclusiv animale din cele dispărute în trecut pe suprafaţa pământului, ape munţi, anuimale şi plante uriaşe şi chiar oameni, deci o lume paralelă şi simultană cu cea de la suprafaţa pamântului, un alt tărâm al aceluiaşi pământ.

De remarcat un fapt straniu, anume că celebrul autor de literatură S.F. din veacul al XIX-lea, care îşi scrisese toate cărţile în perioada când ştiinţa se afla doar la copilărie în raport cu cea de astăzi, căci abia se inventase maşina cu aburi.

De unde avusese totuşi Jules Verne la dispoziţie informaţiile ştiinţifice şi tehnice care să-l inspire pentru literatură încât să anticipeze mare parte din ceea ce ştiinţa a realizat peste un veac mai târziu, şi chiar mai mult ?

Se pare că deşi intelectualitatea (oficială) a timpului, habar nu avea cum ar putea evolua Societatea, din lipsa informaţiilor primare (nu putea să estimeze evoluţia tehnologiiilor), nu se inventase de exemplu măcar automobilul, dar exista totuşi în epocă o grupare de iniţiaţi care puteau previziona aşa ceva, iar Jules Verne avea acces la informaţiile necesare (existente în epocă), fără de care nu i-ar fi fost suficient spiritul său de mare vizionar.

Să nu uităm că tot Jules Verne el a mai scris pe atunci şi alte cărţi din domeniul S.F. şi anume “20.000 de leghe sub mări”, unde anticipa apariţia submarinelor care astăzi sunt o banalitate, inclusiv romanul “De la pământ la Lună”, unde anticipa zborurile cosmice şi o călătorie spre Lună, fapt realizat după mijlocul secolului al XX-lea.

Dar să nu uităm că în trecutul nostru, se aflau totuşi oameni, care în pofida unei înapoieri tehnico-ştiinţifice generalizate, deţineau în acelaşi timp cunoştinţe tehnice şi ştiinţifice de înaltă clasă, căci altfel nu pot fi explicate unle realizări (de obicei sporadice), dar de mare faimă, care au existat se pare dintotdeauna, în preistorie, antichitate, epoca medievală şi astăzi.

Dacă Aristotel şi Platon precursori ai ştiinţei şi mari filozofi ai tuturor timpulurilor erau de fapt iniţiaţi tehnic, dacă au descris încă de atunci existenţa moleculelor şi ai atomului, fapt deşi nedemonstat ştiinţific (atunci), nu au fost contestate niciodată cel puţin ca filozofie viabilă.

Dacă în antichitate şi evul mediu, când civilizaţia era în ansamblu atât de primitivă ethnic, atunci cum existau totuşi constructori de geniu capabili a construiască, piramidele sau giganticele catedrale din vestul Europei, fără a dispune de beton, chiar de oţel în cantităţi şi dimensiuni mari, fără macarale uriaşe ci doar cu piatră brută, într-o geometrie tehnico-matematică perfectă.

Nemaivorbind de sculpturile perfecte din antichitate şi în cantităţi atât de mari, de ciudatele uriaşe construcţii ale antichităţii precum: Sfinxul, Colosul din Rodos, sau mai târziu în civilizaţia ameridienilor (azteci, maiaşi, incaşi). Ce înţelegem atunci ? că deşi societăţile anterioare erau mult înapoiate faţă de cea de astăzi, printre contemporanii acestora se găseau aşa-zişii genii, de fapt, oameni absolute anormali (normali erau marea masă a populaţiei indiferent de rang), de fapt nişte misionari (fiinţe sub aparenţă umană, venite sporadic din alte sfere mai înalte) cu misiune în lumea noastră, anume de a ne civiliza, de a ne ajuta să progresăm.

Dar afară de un progres temporar a unei mici mase a populaţiei care au profitat de noile tehnici, aceştia se pare că nu au reuşit altceva, căci ceva solid nu se poate face decât prin modificarea conştiinţei intime a oamenilor.

Se spune că creerul uman are capacitatea atât de mare, căci astăzi cu toată dezvolatarea tehnologică el nu este folosit niciodată la peste 20 % din capacitatea sa. Creerul oamenilor obişnuiţi este folosit de obicei la maxim 10-12 % datorită racilor sale care a caracterizat se pare întotdeauna populaţia Terrei şi anume: invidia, egoismul răutatea,dispreţul, mândria, indiferenţa sau compasiunea.

Dar de unde aceşti presupuşi misionari (geniile din istorie) din alte civilizaţii (tărămuri) categoric superioare şi mai mult sau mai puţin paralele, care au tot interesul să ridice nivelul populaţiei Terrei mai aproape de propriile niveluri ?

- Ce sunt lumile paralele (de pe alte tărâmuri - spaţii fizice sau temporale) ?

- Pot fi lumile care există izolate între ele (situate în acelaşi sau alte spaţii, vizibile sau invizibile între ele) tangibile şi intangibile ?

Populaţiile umane de pe diverse continente sau insule izolate, pot fi considerate ca lumi diferite dar fiind vizibile între ele, pot foarte lesne a intra în contact şi a se influinţa/interacţiona reciproc, sunt şi ele populaţii sau lumi paralele dar de pe acelaşi tărăm. Ex. Lumea Chinei şi cea a Americii sunt lumi diferite paralele, dar pe acelaşi tărâm, deci uşor conectabile.

De exemplu lumea umană de pe suprafaţa Terrei, este paralelă şi cu lumile animale sau vegetale (tot de pe Terra), adică sunt vizibile între ele şi chiar sunt în permanenţă legătură, mai mult se condiţionează reciproc.

Un alt exemplu, lumea umană trăieşte pe seama lumii animale şi vegetale (surse de hrană şi de energie în favoarea celei dintâi), lumea animală trăeşte pe seama lumii vegetale sau chir animale. Dealtfel diferitele soiuri de plante sunt lumi paralele iar diferitele regnuri animale sunt şi ele lumi paralele.

Omul nu poate trăi în lumea animalelor, cu atât mai mult în cea a plantelor, ci fiecare trăieşte doar în lumea sa, doar alături de celelalte lumi paralele diferite, dar nici nu ar putea trăi iyolat fără prezenţa acestor lumi în vecinătate.

Exemplu populaţiile din centrul pamântului şi chiar cea din scoarţa pământului, sunt lumi paralelă cu cea de pe suprafaţa exterioră a Terrei, dar atât de izolate sunt aceste lumi între ele, fiind tărămuri total diferite, foarte greu accesibile, căci pot fi accesate doar în condiţii ce presupun tehnologii foarte înalte şi complicate şi numai de către iniţiaţi. Aceste lumi (interterrane) se interferează mult mai rar mai ales dacă este o mare diferenţă tehnologică sau de mentalitate şi cultură, dar o dată contactate, vizibile şi influienţabile între ele.

- Dar lumile invizibile şi practice intangibile, se pot considera pe alte tărămuri ?

Ele nu se pot vedea între ele (de obicei cele inferioare nu le pot observa pe cele superioare şi mai ales se pot interconecta greu între ele) deci cu atât mai mult se pot considera a fi pe tărâm-ri diferite.

Probabil şi foarte posibil şi populaţiile humanoide ale altor lumi paralele (extraterestre), pot fi vizibile pentru noi, pentru că… să zicem se află în acelaşi spaţiu (mult extins) în sistemul nostru solar, Galaxia noastră, Universul nostru etc.

Alte lumi paralele, s-ar situa în aceleaşi spaţii cu Lumea noastră, dar şi în alte spaţii, dar care vieţuiesc pe cu totul alte frecvenţe cosmice.

Lumile noastre, cunoscute sau necunoscute, ar putea rezona în paralel cu alte lumi (antilumi) şi în frecvenţe total opuse celor similare, fiind nişte lumi în format simetric, ca lumi în oglindă sau umbră a lumilor pozitive şi care se pare există în totalitatea lumilor ce alcătuiesc universul nostru dual, unde totul se desfăşoară de la minus la plus infinit, ceea ce mă face să cred că este unul dintre cele mai simple universuri .

În cele din urmă, paralel cu universul (aniuniversul) dual, ar putea şi foarte probabil aşa şi este, şi alte universuri paralele cu acesta, adică universuri mult mai complexe precum universuri: triale, multi… ale, circulare sau poate şi mai complexe, care ar putea fi un univers al perfecţiuni al divinităţii .

LIBERTATEA LA ROMÂNI

~ dar nu numai ~

Libertatea a fost dintotdeauna şi a rămas până astăzi, cea mai importantă aspiraţie a tuturor oamenilor de pe mapamond.

Dar libertatea este conştietizată de oameni dpoar atunci când ea este limitată, cu cât este ea mai restrânsă, cu atât mai mult conştietizăm valoarea ei, pe scala gamei de valori care ne guvernează existenţa.

Oamenii şi-au dorit tot felul de libertăţi: individuale, de grup restrâns (familie, echipă, minoritate naţională sau religioasă, etc) sau grup lărgit (oraş, provincie regională, naţiune, ţară etc.) şi unii chiar libertatea ideală (dar există oare aşa ceva ?).

Dar ce este de fapt libertatea ? Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române – Ed. 1984, libertatea este: 1) Posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă…. sau…. starea unei personae libere care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat şi… explicaţiile pot continua…. De pildă referitor independenţa de stat etc.

Pentru că pe Terra oamenii (majoritatea şi-au dorit cu prioritate libertatea proprie individuală şi egoistă şi asta cu orice preţ, doar puţini oameni s-au bucurat de adevărata libertate.

DUMNEZEU ne-a lăsat liberi, dar în colectivitate, în lumea pe care a creeat-o şi ne-a pus-o la dispoziţie.

Dar omul ca fiinţă materială şi spirituală, se simte deseori profound deranjat de libertatea semenilor săi. Dacă omul consideră că libertatea personală i se cuvine de drept, apoi libertatea semenilor săi, i se pare a fi deseori un atentat la propria sa libertatea, pe care o consideră diminuată tocmai datorită libertăţii celor din colectovitatea în care trăieşte, aceasta dintr-un egoism propriu fiinţei umane cu gândire primitivă. Desigur aceasta nu se întâmplă chiar în exclusivitate, dar se poate considera totuşi considera a fi o trăsătură generală a firii umane.

Unii oameni cu asemenea gândire primitivă, deşi trăiesc într-o Societate (mondială) foarte evoluată tehnologic, se plâng că datorită libertăţii semenilor săi şi a unei societăţi democratice guvernate de legi care apără libertatea, adică libertate lor de face rău (de a fura, de a ucide, de a umili etc.), este frânată tocmai prin libertatea semenilor noştri de a face legi şi a impune respectarea lor.

Acest om se simte ca un întemniţat, de o Societate care-l pedepseşte, atunci când el ar vrea de pildă să-l lipsească de libertate pe semenul său.

În grupuri se întâmplă la fel, astfel unele clase sociale doresc să-şi sporească nivelul de trai pe seama altora lipsindu-i pe aceştia de libertatea de a fi egali cu ei, la acelaşi nivel al meritelor. Şi tot la fel se întâmplă şi la nivelul statelor ori a grupurilor de state.

Omul în egoismul său ar dori ca libertatea sa să fie infinită dacă s-ar putea, pe când cea a semenilor săi îi este indiferentă şi chiar ar dori să fie minimă. Asta l-ar face fericit. Da! Există şi oameni care gândesc altfel. Dar se pare ei sunt excepţiile care confirmă regula.

Ce face omul cu propria libertate ? Tot ce poate şi fiecare cât poate. Trăieşt de pildă pe seama altor fiinţe vii. Adică mănâncă plante care şi ele se nasc, cresc şi… mai mult decât atât şi animale (între care şi manifere)care sunt foarte asemănătoare omului care este de fapt şi el un manifer. Dar asta să zicem ar fi ceva obişnuit pe Terra poate chiar un dat al Domnului. Dar omul nu se limitează la asta.

El crede că libertatea care i se cuvine ca “fiinţă superioară” îi dă dreptul să pornească războaie împotriva altor fiinţe superiare (uneori le consideră inferioare), să le distrugă şi să le răpescă avutul, să-i gonescă de pe teritoriul unde se află dintotdeauna, să-i silească să devină naţiune, popor sau populaţie care aservită, adică să-i slugărească se pentru aceasta consideră liberi să-i ucidă pe cei care i se împotrivesc.

Omul Terrei este considerat o fiinţă cu o fire duală umano-divină. Pentru latura umană omului îi este caracteristic materialismul şi pentru latura divină (Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea sa), îi este caracteristică gândirea creativă adică capacitatea de a inova şi dorinţa de a nu se limita ci de a se ridica deasupra condiţiei sale de la un moment dat.

Din acest motiv animalele, deşi unele mai inteligente decât unii oameni nu au o fire divină, ele se mulţumesc dacă au o mâncare, linişte, căldură şi somn, ele nu sunt obsedate de dorinţa de a evolua .

Dar nici fiinţă divină nu este omul, căci materialismul care-l caracterizează este îl trage înapoi. Desigur pe unii mai mult pe alţii mai puţin. Dar Dumnezeu a făcut omul liber, i-a acordat libertatea care omul şi-o doreşte instinctiv. Tentaţia sa de a face rău în general şi a semenilor în special, îl face pe om să aleagă să cedeze ispitei, adică să se complacă în ceea ce crede el că este la un moment dat fericirea, sau să evolueze spre divinitate, să urce pe scara desăvărşirii în condiţiile ispitelor de pe Terra. De aceasta puţini oameni refuză tentaţia fericirii egoiste şi evoluiază pe o treaptă superioră mai apropiată desăvărşirii adică a divinităţii .

Totuşi şi educaţia poate pune o piatră pe edificiul evoluţiei. De aceea avem nu numai persoane, evoluate ci şi popoare evaluate. Educaţia individuală poate conduce la evoluţie spirituală, darn u este sufficient. Important este ca persoana individuală să dorească aceasta să-şi însuşească evoluţia pe plan individual şi nu doar colectiv .

Cum suntem inferiori ? Se spune că noi am trădat aproape întotdeauna, dar desigur numai atunci când aceasta era absolute necesar pentru a supravieţui şi nu pentru un câştig. Niciodată noi nu profitat material ca urmare a trădării ci am profitat ca naţiune din trădare. Alte popoare care nu au trădat se consideră că ei au educaţia cinstei, onoarei şi devotamentului. Dar dacă ne gândim mai mult, ei nici nu au prea fost siliţi datorită situaţiei geografice sau conjucturilor istorice ori de moment să o facă.

Astfel chiar dacă noi românii suntem inferiori (educativ) la nivel colectiv, categoric nu ne putem compara cu elveţienii, popoarele nordice etc, putem spera totuşi că măcar la nivel individual suntem superiori (spiritual) altor popoare .

Categoric, românul nu este apolitic. Şi nu numai atât ci dimpotrivă se poate spune chiar, că românul este de-a dreptul „homo policiticus”.

Dar asta pentru români este o calitate, sau un defect ? Este bine pentru români să fie atraşi de politică, sau este râu ? Poate unii experţi în materie ar spune că este bine, dar... ce mult ar greşi...

„Foamea” românilor pentru politică, este o trăsătură extremă de comportament, pentru că atunci când o naţiune are excesiv de mulţi amatori de politică, această „pasiune” ce denotă frecvent excesul, este un comportament abuziv şi extremist.

Extremist este deci cel care prin felul său de a fi (firesc), se simte cel mai bine dacă se poziţionează cât mai departe de normalitate, indiferent în care sens (spre extrem minus sau extrem plus).

Şi cum niciodată comportamentul extremist nu a fost bine văzut în lumea largă (căci el presupune dezechilibru), situaţia unei naţiuni dominată de un mare procent de amatori de politică este de rău augur pentru acea naţiune. Pentru că o naţiune care are mulţi „amatori” înseamnă că are foaret puţini „profesiuoniţi în politică de ci doar de agreamii. Faptul se vede foarte bine la români, unde se pricep cu toţii la politică ca şi la fotbal şi unde proastele rezultate se văd.

De fapt este un defect că avem atât de mulţi oameni interesaţi al politică şi nu numai astăzi, ci de secole. Au rămas în memoria arhivelor noastre, dar şi în mentalul tuturor românilor, bucuria tuturor (boieri, slujbaşi şi ţărani), atunci când se schimbau domniitorii (fanarioţi îndeosebi), ilustrată de expresia: „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Cu cât se schimbau mai des aceştia cu atât poporul trăia mai prost, dar măcar ... bucuria.... Cel mai bine s-a trăit atunci când domnitorii au domnit mai lung, precum pe vremea lui Brâncoveanu (24 ani) şi a lui Sturdza (15 ani), dar exact aceştia au fost mai mult urâţi de contemporanii lor, cărora le păsa mai puţin de propria prosperitate în creştere, căci mintea li se întuneca când observau prosperitatea acestor domni. Adică veşnica obsesie a român ului cu „ capra vecinului ”.

Cei mai mulţi dintre noi comentează zilnic politica aleşilor (?), acasă, la locul de muncă, în mijloacele de transport, în wekend, în excursie, în sălile de aşteptare sau în familie, dar doar ca chibiţi, criticând din plin, fără însă a veni cineva cu vreo ideie bună. Şi chiar dacă ar veni cineva cu vreo ideie genială, cum s-o pună în practică vreun factor de decizie, dacă nu-i a lui ideia.

Îmi aduc aminte cum pe vremuri, când făceam serviciu (acum sunt pensionar) şi aveam câte o ideie bună şi doream să am satisfacţia s-o văd pusă în practică, pentru bunul mers al firmei la care lucrasem vreo 32 ani consecutiv şi mă vedeam nevoit să propun ceva de-andoaselea directorului meu, pentru a-i deschide ochii şi care pentru nimic în lume nu ar fi acceptat o ideie care nu era a lui. Aşa că după ce-i vedeam sclipirea în ochi că a sesizat adevărata ideie, după ce mă alegem cu o ironie sau chiar critică că nu-mi vine în minte că nu aşa cum am propus eu, ci tocmai invers ar trebui să se facă respectiva treabă. Dar asta făcea pe acei şefi să creadă că ideea cea bună a lor fost iar eu mă alegeam cu satisfacţia că manipulădu-l pe acesta am făcut tot cum am vrut şi am crezut eu că este bine. Dar eu mă alegem deseori pentru această satisfacţie secretă cu „sărirea” de la promăvări în funcţie sau salariu şi cu proaste aprecieri. Totuşi chiar aşa îmi putem păstra măcar funcţia, căci şefii sesizau că „involuntar” după cum credeau ei le dădeam idei bune, pe care ei le fructificau, fără ca eu să-mi dau seama.

Dacă ideea nu era a lor rareori se punea în practică, dar şi atunci rămâneau cu o oarecare invidie şi râcă personală, fiind permanent ţinut sub observaţie, pentru că în principiu eu nu ar fi pus în practică pentru nimic în lume vreo ideie de-a subalternilor. Astfel uzând de o şmecheie care ţine de tehnica manipulării reuşeam deseori să mă bucur că o idee de a mea a fost fructificată, dar cu ce efort şi cu cât teatru jucat.

Cum se manifestă extremismul comportamental al românilor privind politica ?

Criticând (bâfind în neştire), cum altfel ! De exemplu o dată cu revenirea Ţării, acum douăzeci de ani la la democraţie am câştigat libertatea de a critica politica şi politicienii. Şi acum o facem nu ne jucăm, excesiv abuziv, vehement. De pildă crticăm aproape exclusiv pe cei de la putere.

Chiar de a doua zi după ce ne-am ales reprezentanţii, începem să-i criticăm, chiar înainte de a începe aceştia să greşească şi să se dovedească incompetenţi sau să abuzeze de putere. Atât de banală este critica populaţiei, a mass-mediei, a analiştilor politici sau a opoziţiei încât politicienii criticaţi nici nu o bagă în seamă, o ignoră pur şi simplu şi-şi văd de treabă în continuare, pentru niciodată critica nu are o finalitate.

Este o banalitate să fi criticat în România. În primul rând pentru că cei care critică o fac din „vocaţie”, nu din convingere, căci se critică mai totdeauna fără dovezi, fără argumente logice, doar de dragul vorbăriei, bârfei, jignirilor, aşa că cei criticaţi, nici nu reacţionează, nu ţin cont, nu se prea supără şi-şi „văd de treabă”, adică „se simt liberi” să fac ce-i taie capul, căci o societate unde toată lumea critică cu sau fără argumente este o societate fără nici un control, unde politicenii nu au astfel de ce a se teme, acolo unde critica este haotică şi generalizată, iar rezulatul este total ineficient.

În România nu numai populaţia critică clasa politică, ci şi politicienii între ei şi mai cu seamă mass-media naţională şi locală, excesiv de dezvolatată, având în vedere numărul de locuitori şi mult prea săracă, preocupată afară de politică de grija zilei de mâine. Şi un popor preocupat permanent nu de bunăstarea sa ci de problemele simple ale supravieţuirii nu poate face decât comentarii politice seci fără substanţă.

Sigur această opinie va irita pe cei care activează în domeniul mass-mediei, dar asta este realitatea, avem prea multe posturi de televiziune, posturi de radio, ziare, sunt prea multe showuri pe teme politice unde se „toacă mărunt” politica anteriară, prezentă şi cea viitoare, aproape fără nici un rezultat, căci cei vizaţi, participanţi personal la acele showuri, sau prin reprezentanţi nu se sinchisesc, nici când sunt criticaţi pentru lipsă de interes pentru inactivitate, indolenţă, nici când sunt acuzaţi de fraude.

Dacă unii măcar încearcă (formal), să se dezvinovăţească, alţii însă zâmbesc ironic şi sfidează atât moderatorii cât şi telespectatorii, ca şi când ar vrea să spună: „Ei şi ce o să-mi faceţi, pe cine altul o să alegeţi, căci orice ales va face la fel ca mine ” ! De justiţie, aceştia se pot teme doar dacă intră în dizgraţia unor adversari deasemeni politici, din propriul partid sau cel advers atunci când el se află la putere.

Dar rezultatul este un zero tăiat. După o campanie concertată de vreo doi ani pentru evitarea realegerii lui Băsescu, rezultatul a fost... realegerea acestuia. Iar cei care au pierdut alegerile dau vina pe Băsescu că.. ar fi sprijinit de indivizi cu capacităţi paranormale.

Cu cât mai vehement a luptat cea mai mare parte a mass-mediei (şi maşina sa de propagandă) aliată cu adversarii politici ai lui Băsescu, deci împotriva unui singur om (excluzând paranormalii), cu atât l-a sprijinit de fapt, deci sigur fără aceasta, nu mai prindea Mircea Băsescu încă un mandat. Iată o „mostră” de politică la români şi rezultatele sale.

Dacă în Germania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie , SUA sau alte ţări, populaţia face politică o dată la câţiva ani, vreo câteva luni, atunci când îşi aleg reprezentanţii în Congres şi preşedintele federaţiei, iar în rest îşi văd de muncă, de afaceri şi de familie (de viaţă în general), apoi la noi oamenii în loc să se gândească la muncă, ei pierd doar timpul bârfindu-şi aleşii, de la care ei speră să „trăiască bine”, atunci când vor fi „miraculos” de bine conduşi şi nu datorită propriiilor lor eforturi.

Asta au visat întotdeauna românii, să aibă nişte conducători care ştiu să conducă atât de bine Ţara, încât ei să nu mai trebuiască să facă nimic.

Atunci când românii vor lăsa pe seama justuţiei să rezolve în locul lor abuzurile politicienilor, iar ei alegătorii îşi vor vedea de propriile lor treburi în intervalul dintre campaniile electorale, atunci vor merge mai bine treburile în România. Dacă totuşi mai doresc să se implice alături de justiţie, atunci s-o facă în timpul liber şi în sălile tribunalelor, ori în cadrul societăţilor civile de specialitate, nu ca în România unde societatea civilă practic nu există, căci politica de berărie nu este totuşi activitate de societate civilă.

Asta a fost întotdeauna specific românilor, aşa că este foarte bună remarca poetului Mircea Dinescu referitoare la ultimii zeci de ani de politică din Romînia şi anume „că România la un comunism de rahat, are astăzi şi un capitalism deasemeni de rahat”.

Omul se deosebeşte de alte fiinţe din jur (din alte categori) şi printr-un alt defect specific uman şi generalizat la majoritatea acestora şi anume lăcomia. Omul se naşte cu acest defect, iar lăcomia se poate observa chiar la copii mici, conştienţi de „avantajele” acumulării de bunuri pentru sine, în detrimentul semenilor, în consecinţă se poate constata că în principiu omul o are în subconştient.

Cum am mai spus, lăcomia se poate remarca mai ales la copii până la a anumită vârstă, după care aceştia în urma educaţiei sunt „învăţaţi” că lăcomia este o trăsătură negativă şi este ruşinos să o etaleze în văzul lumii. Astfel adultul, chiar dacă prin educaţie nu afişează întotdeauna pe faţă lăcomia, aceasta rămâne prezentă în mentalul său şi-l roade permanent.

Chiar şi competiţia dintre oameni, care în principiu este o caracteristică pozitivă specific umană se manifestă de fapt într-o formă foarte urâtă, scoţând din omul contemporan tot ce are aceasta mai rău şi anume datorită lăcomiei.

Deşi oamenii ştiu că este ruşinos (imoral) să fi lacom, foarte mulţi sunt atât de lacomi din fire încât cu toată ruşinea îşi expun această lăcomie şi chiar încearcă să-şi găsească acestui defect alte valenţe, care să transforme lăcomia pe care nu o mai pot masca într-un fel de „calitate” şi astfel să justifice lăcomia pe faţă.

Vedem astăzi pe ecranele televizoarelor revoltele oamenilor din justiţie cu privire la reducerea salariilor (disproporţionat de mari faţă de alte categorii sociale ) lor primite de la stat, un stat care nu mai are suficienţi bani şi care sunt nedrept (injust) de mari în raport cu ceilalţi truditori din Societate. Dar aceştia justifică că ei trebuie să facă dreptate, iar „dreptatea costă”. Oare prin consecinţă cei ce fac nedreptate, ar trebui să o facă gratis, căci aceasta nu costă ?

Degeaba jurămintele magistraţiilor (la investire) că vor fi drepţi atunci când vor a împărţi dreptatea, de parcă drept este ca într-o ţară (astăzi aflată) aflată în criză, sistemul bugetar care-i plăteşte şi care este alimentat din impozitele unui număr tot mai mic de contribuabili şi care nu nu mai are banii necesari să-i plătească în continuare disproporţionat faţă de cei care alimentează acest buget, căci lor nu le pasă. Ei vor bani, bani, cât mai mulţi bani, indiferent de situaţia materială a populaţiei căreia îi împart această dreaptate şi de care nu le pasă, fără a-i interesa, dacă aceşti bani sunt storşi de la o populaţie în mare parte săracă sau sărăcită, unii aproape la nivel de cerşetori. Nu vor de pildă dacă tot este săracă Ţara iar ei nu pot face nimic s-o ajute să propăşească, să încerce a împarţi dreptatea în alte ţări mai bogate, desigur dacă contribuabilii acelor ţări aar avea nevoie de competenţa, serviciile şi dreptatea lor.

Măcar dacă justiţia românească ar avea faima că ar fi una dintre cele mai drepte din lume. Iar dacă Ţara va ajunge în criză totală (faliment), după aceştia probabil ar fi normal ca România să rămână fără justiţie „căci dreptatea costă”... . Nimic creştinesc în asemenea în asemenea „mentalitate justiţiară”, pentru care magistraţii au jurat pe biblie.. Un magistrat ar trebui să se situeze din punct de vedere moral, cu mult peste media moralităţii poporului unde activează, căci aceştia sunt selectaţi dintre cei „care îndrăgesc dreptatea”, dar putem vedea la TV exemple de judecători/judecătoare, făcând pe dansatoarele de strip-tease sau de-a dreptul obraznici/obraznice în cazul comiterii unei contravenţii sau infracţiuni la legea circulaţiei rutiere, foşti judecători făcând petreceri cu deţinuţi pe post de actori, sau vorbind cu multă aroganţă la interviurile televizate uneori în stare de ebrietate , că doar nu o să se aplice legea şi asupra lor. Probabil banii mulţi, mult mai mulţi decât s-ar cuveni pe care-i primesc îi fac automat „superiori” şi astfel trateză pe ceilalţi de sus. Pe vremuri eu respectam această breaslă, dar de când magistraţii au început să obţină venituri exagerat de mari în raport cu restul populaţiei, de fapt „strigătoare la cer” faţă de alţii, am ajuns a-i considera în categoria lacomilor (chiar de o lăcomie fără seamăn) şi astfel să nu-i mai respect. Poţi fi un magistrat drept şi primind lefuri la limita bunului simţ fără a te simţi ofuscat de această situaţie.

Desigur o să-mi spună cineva, că magistraţii şi-au „câştigat” aceste lefuri, pentru care au „luptat ani în şir” şi ei măcar câştigă oficial şi legal aceşti bani şi nu procedează ca alţi salariaţi din administraţie care îşi fixează singuri lefurile foarte mari şi că în cele din urmă lăcomia o putem observa şi la clerici, care cu atât mai mult ar trebui să se abţină de la asemenea odios păcat. Preoţii (cei mireni desigur) au deseori în rândurile lor numeroşi asemenea „rătăciţi”.

Lacomii nu simt satisfacţia unei vieţi tihnite, fără griji, fără boală şi suferinţă, fără muncă istovitoare lipsită de satisfacţii şi abrutizantă, încununată de bucuria unei vieţi de familie fericite într-o locuinţă satisfăcătoare şi într-un mediu plăcut, fără frica de războaie, de ucigaşi, sau calamităţi naturale, într-un fel de mic Eden pământean. Lacomii preferă în locul acestora, stresul „efortului” de îmbogăţire nemăsurate, mai ales dacă o fac în dauna semenilor şi preferă să fie înconjuraţi de indivizi de aceeaşi teapă cu ei, care de fapt aşteaptă momentul prielnic să-i deposedeze de bogăţiile lor pentru propria îmbogăţire, din aceeaşi lăcomie, îşi doresc bogăţia mai mult pentru a se bucura de umilirea semenilor prin opulenţa afişată ostentativ şi simt satisfacţie când atrag invidia şi neputinţa (temporară) a altora cu aceeaşi mentalitate. Lacomul îşi doreşte deasemenea o soţie tânără, frumoasă, preferabil cu părinţi bogaţi şi cu importante „relaţii” din motive similare, în special pentru averea sau relaţiile familiei sale care l-ar putea ajuta pentru a urca mai sus pe scara socială şi mai rar din iubire, căci de fapt lacomul nu este de obicei capabil de iubire, cel mult îşi doreşte de la soţie îşi doreşte urmaşi, pe care s-ar bucura nespus dacă i-ar semena în rapacitate şi celelalte trăsături ale firii. Lacomul îşi face sau îşi cumpără o casă cât mai mare, cu un mare număr de camere şi aspect grandios, cu mult peste nevoile familiei sale şi în condiţii de confort la superlativ. Lacomul este ateu, chiar dacă se declară un bun creştin (mozaic, musulman etc.), căci ateismul îl capacitează şi-l etalează prin comportament, iar el nu se poate limita la bunurile materiale în cantitatea necesară (lui îi trebuie mai mult, cât mai mult, infinit de mult) şi tot nu se mai satură şi nu se teme decât de pedeapsa care ar survini aici pe pământ iar pedeapsa divină de după moarte nu-l preocupă deloc, căci nu crede în posibilitatea aceasta.

Am fost dintotdeauna un fotoamator pasionat.

Cam de la vârsta de 14 (prin 1960) am contractat „microbul” fotografiei, adică mai simplu, îm început să fac fotografii. Îmi cumpărasem un aparat foto de fabricaţie românească, marca „OPTIOR”, realizat de industria optică românească (IOR Bucureşti), este drept foarte simplu, cu rolfilm lat (60 mm), şi fotograme 45 X 60 mm. Apropo ! Oare de ce astăzi după aproape 50 de ani România, nu mai este capabilă să fabrice nici un aparat foto, oricât de simplu ?

Mai am şi astăzi fotografii realizate cu acest aparat. Developarea se putea face la laboratoarele fotografilor profesionisti /atelierele foto), sau acasă în laboratorul propriu mai mult sau mai putin improvizat, da uneori foarte bine dotat, dacă fotoamatorul avea ceva pretenţii. Eu îmi developam personal prin procedee fotochimice clişeele (negativele) şi fotografiiile propriu-zise (pozitivele).

Cum ustensilele de laborator precum: doze ptr. Developat pelicule-film, aparate de copiat, sau mai ales cele de mărit de pe rolfilm îngust (24 mm), se procurau cu greutate, erau scumpe dar plăcerea era mai mare atunci când fotoamatorul îşi confecţiona singur cu mijloace proprii aparatura de laborator.

Materialele foto necesare, filme foto fabricaţie RDG sau câteodată chiar AGFA Made în R.F.G. ori Forte-Ungaria, mai rar ruseşti, iar în ultimul deceniu de comunism chiar româneşti (AZOMUREŞ) şi culmea chiar foarte bune. Hârtia foto era tot din ţările de mai sus şi tot în ultimii ani cele româneşti care erau acceptabile calitativ.

Mai mult însă în în anii 1985 apărusertă şi nişte aparate foto destul de performante de fabricaţie IOR-Bucureşti, dar deşi am avut în mână asemenea aparat totuşi imediat după ce au apărut pe piaţă, au şi dispărut, probabil fiind descoperiţi că România (comunistă) le piratase după vreo altă marcă străină.

Se poate spune astfel, că România se apropiase de nivelul european în domeniu, doar că târziu, când la puţin timp apăruseră tehnicile digitale în domeniu. Personal apreciez că pe atunci (anii 80 ai secolului trecut), industria optică română de profil, atinsese aproape 40 % din nivelul mondial în materie.

Tot în acei ani ani (1965-1990) românii şi au tot dezvoltat pasiunea pentru fotografie. Nici nu erau prea multe alte mijloace de agrement aşa de plăcute precum fotografia de amatori, în acele timpuri de tristă amintire, iar amatorismul foto era una care îţi demonstra că viaţa merită totuşi trăită cu toate mizeriile comunismului. Cam puţin... nu !

Dar dacă vorbim de fotoamatorism, acum după ani, având posibilitatea de a face comparaţie pot zice că deşi astăzi tehnica foto s-a dezvoltat enorm şi a urcat la alt nivel “vremurile bune”, pentru amatorii de fotografii, se poate spune că au apus o dată cu schimbarea de regim din 1989, deşi ar fi trebuit să fie tocmai invers.

De ce ? Oricum nu pentru că atunci eram tânăr, ci datorită următorului motiv: Dacă pe vremea bolşevişmului fotoamatorul era liber să fotografieze orice, afară de intrarea în unităţile militare şi sediul securităţii şi parcă şi al miliţiei şi cam atât. Poate mai era interzisă fotografierea de aproape a clădirii Comitetului Central al PCR şi poate a Ministerului de Interne, dar şi acestea numai de pe trotuarul dinspre partea lor, căci de pe celălalt trotuar sau de la distanţă ceva mai mare nici vorbă.

Când o persoană fotografia vreo clădire afară de cele menţiaonate anterior, în vremurile acelea atât de blamate (şi pe bună dreptate), nimeni nu mai avea ceva de comentat din locatarii acelei clădiri (proprietari ori chiriaşi) şi chiar se bucurau că acestă clădire nu rămâne chiar anonimă şi mai interesează pe cineva. Fotografierea unor monumente istorice, arhitectonice sau ale naturii era considerat un fapt absolute normal şi logic iar cei care le administrau erau satisfăcuţi că acestea nu sunt tuturor indiferente, banale ci sperau că stârnind interesul, ele ar putea deveni cu timpul locuri de oarecare valoare turistică şi pote vor avea astfel şi ei de profitat în consecinţă (nu neapărat material).

Nici un fotoamator din acele timpuri, nu era imediat agresat după ce-şi scotea aparatul foto cu întrebări de genul: Cine sunteţi ? Dar de ce fotografiaţi ? De ce vă interesează ? Cu ce scop ? Nu aveţi voie să fotografiaţi. Aveţi vreo aprobare ? Vă trebuie aprobare de la patron, director, preşedinte, primărie, minister, consiliul judeşţean etc., ci din contra cei de acolo îi puneau întrebări plăcute şi nevinovate gen: De unde sunteţi ? Cu ce treburi pe la noi ? Vă place ? Să vă dau un pahar cu apă ? Cum este vremea pe la dvs ? La dvs. pâinea e tot pe cartelă ? etc.

Se ofereau să dea relaţiile pe care le ştiau şi uneori chiar să te invite la un pahar cu vin, sau răchie şi poate mai mult. Adică se comportau prietenos, ospitalier şi fără urme de suspiciune. Păcat însă că fotografiile de atunci erau costisitoare şi complicate şi mai ales păcat că ştiind ritmul de distrugeri ale monumentelor practicate de comunişti nu ne imaginam că vor veni şi vremuri de “libertate”, când unele dintre aceste monumente vor dispărea sub lama buldozerelor sau a ceţăţenilor aşa-zişi “comunitari” care vor lichida mult mai rapid aceste monumente. Dacă am fi putut bănui aceasta le fotografiam pe absolute toate de atunci.

După anul 1990 până astăzi de exemplu lucrurile s-au schimbat fundamental.

Fotoamatorii nu mai au nevoie de clişee fotografice, laboratoare foto utilate de aparatură, materiale fotosensibile şi chimicale de specialitate, nu trebuie să posede însemnate cunoştinţe privind tehnica fotofgafierii şi a prelucrării materialului fotosensibil ca în acele vremuri, ci doar vreo 10 % faţă de cele de atunci, adică doar adică unele cunoştinţe elementare de optică (lumini şi umbre), de încadrare, unghiuri, poziţii şi planuri în spaţiu, culori şi cam atât. Dacă fotoamatorul mai posedă şi un aparat foarte bun atunci totul este perfect, dar se pot face poze şi cu aparate modeste şi ieftine sau chiar cu telefoane mobile şi cu cunoştinţe absolute sumare cu privire la tehnica fotografierii. Unele inperfecţiuni se mai pot corecta lesne pe computer, dar… acum întâlnim o mare porcărie. Atât de mare încât ţi-e greaţă să mai fi fotoamator.

Care este porcăria? Astăzi aparatul foto de nivelul de amator (şi nu numai), este bun doar să-ţi fotografiezi doar familia într-un apartament, sau în curte casei particulare, eventual amanta într-un dormitor sau pe plajă pe malul mării (dar… nu oriunde) şi… cam atât. Mai poţi fotografia câte o biserică (dar nu oricare) şi numai pe dinafară. În rest te loveşti la oamenii din zonă, de o suspiciune vecină cu tembelismul.

Nu pot înţelege cum aceeaşi oameni, mulţi din generaţia mea, care înainte (pe vremea comunismului), se comportau absolut normal, astăzi au putut degenera întratât, în noile condiţii de aşa-zisă libertate. Pentru că dacă mai te apropii (de pe spaţiul public) să fotograţiezi ceva: o casă, un fost conac boieresc, o veche cetate, imediat primul care te observă începe se repede la tine cu vorbe de genul :

- Vă interzic să fotografiaţi casa mea !

- Dar doamnă, domnule eu fotografiez de pe stradă (sau doar strada) care este spaţiu public, deci proprietatea tuturor inclusiv a mea şi strada o fotografiez cu tot ce este alături şi cu tot ce văd eu cu ochiul liber. Aşa cum am libertatea să privesc oricât, ce este vizibil de pe spaţiul public, aşa că am dreptul să şi fotografiez de pe stradă, indiferent a cui este proprietatea de la stradă.

În caz contrar proprietarul nu are decât să-şi ridice ziduri înalte de câţiva metri dacă are ceva de ascuns (şi bineânţeles dacă obţine pentru asta autorizaţie de construcţie în acest scop).

Sunt de acord cu intimitatea privată (mai ales pe propria proprietate), deci dacă fotografiez sărind gardul proprietăţii este altceva, atunci încalc o proprietate şi intimitatea celor de acolo. Altfel să interzică s-o şi privim, deci să ne impună să circulăm pe străzi cu ochelari ca de cai.

Dar mult mai “grav” este cazul când vrei să fotografiezi vreun vechi conac, palat sau castel redobândit de către aşa-zişii urmaşi ai foştilor proprietari sau mai ales ale celor care au preluat drepturile juridice ale moştenitorilor. Aici vezi tot felul de panouri pe care scrie cu majuscule “PROPRIETATE PRIVATĂ” completat de “ACCESUL INTERZIS” cum au făvut aceştia în filmele americane de pe vremuri. Căci astăzi americani nici garduri nu prea au la proprietăţile private. Dar la ei deşi sunt aceleaşi legi cu privire la drepturile proprietarului ca la noi, abuzul proprietarilor ar fi imediat pedepsit cacă ar atenta ca la noi la drepturile omului de pe stradă.

La noi proprietarii de care vorbeam mai sus, când vrei să fotografiezi de pe stradă apar imediat în persoană (ori vreo slugă de a lui) care te ameninţă cu procese sau chiar încearcă cu aroganţă şi brutalitate să te agreseze şi să-ţi fure aparatul foto… că-ţi permiţi a-i fotografia casa de pe domeniul public.

Dacă însă respectivul conac sau palat găzduieşte un spital sau altă instituţie publică, atunci apare imediat de vreun paznic îndoctrinat de managerul acestuia până la îndobitocire, care să-ţi refuze dreptul constituţional de care ei nici nu au auzit şi care când te văd că scoţi aparatul foto, îngălbenesc urgent de spaimă şi se reped ca disperaţii la tine să-ţi interzică accesul şi mai ales fotofgrafiatul. Probabil că dacă apare vreo poză într-un ziar, aceşti paznici îşi pierd serviciul, altfel nu-mi explic spaima lor subită.

Dar toate acestea clădiri sunt obiecte de patrimoniu (cu număr de înregistrare) şi dacă accesul în spital poate fi oprit în anume momente ale zilei, fotografiatul de la distanţă a faţadei clădirii ar trebui permis fără nici o problemă. Dar la noi nu este adevărată democraţie, ci doar una “originală”.

Obiectivul turistic pentru amatorul de turism (conac, palat, castel sau alt imobil) fiind proprietatea statului şi obiect de patrimoniu, accesul pentru vizitare (măcar exterioară) ar trebui să fie liber fără aprobările directorilor. Culmea este că aprobările nu sunt valabile de la directorii spitalului respctiv ci totdeauna de la forul superior din altă localitate, că să fie cât mai greu de obţinut.

Aici însă reticenţa este explicabilă. Clădirile sunt foarte jerpelite, pline de gunoaie, total neângrijite, iar conducătorilor instituţilor găzduite acolole este jenă să apară undeva asemenea fotografii care i-ar discredita. Am încercat să fac fotografii la Spitalul “Cantacuzino Paşcanu” din Iaşi şi la sanatoriul de la Vârful Câmpului din jud. Botoşani şi am păţit asemenea necazuri.

Desigur nu numai paznicii erau înspăimântaţi de frică să nu fac fotografii ci chiar şi personalul medical şi asta probabil datorită stării deplorabile a clădirilor aproape ruinate şi a mizeriei în jur.

Spaima este să nu apară vreo poză prin ziare care-i compromită managementul defectuos.

Acelaşi clădiri erau şi ruinate şi înainte de revoluţie şi puteam fotografia oricum, chiar şi în saloanele bolnavilor că nu se sinchisea nimeni. Atunci partidul (communist) hotâra cine, ce şi când trebuie să apară în ziare, nu fotografiile de fotoamatori. Probabil în caz că apare vreo fotografie compromiţătoate în ziar acei paznici îşi pierd slujba. Grija să nu se fotografieze este mai importantă decât furturile din insţituţie.

Am încercat să fac o poză de pe spaţiul public a fostului conac Răducanu Rosetti de la Zvoriştea (jud. Suceava), dar a apărut urgent proprietarul său de astăzi, care culmea este local public (pensiune) care să mă anunţe cu importantă că fotografiatul clădirii este interzis fiind proprietate privată. Oare şi consumul de produse alimentare şi cazarea este interzisă în această pensiune fiind proprietate privată.

Explicaţia ar putea fi următoarea (devin şi eu suspicios). Probabil ca proprietatea s-a obţinut pe căi nu tocmai legale altfel de ce se fereşte atât de agitat proprietarul de fotografi şi încă la un local public, căci un local public, tocmai de asta este public căci aici vine cine vrea, stă cât vrea şi fotografiază cine vrea clădirea sau persone la masă, făcâd consumaţie sau chiar în dormitoarele din spaţiile de cazare.

Aşa se şi nasc multe dintre siuspiciuni (ale celor din jur), oare ce au de ascuns oamenii, care înainte erau erau absolute indiferenţi şi se purtau normal.

Oare prin capitalismul pe care ni se pare că-l “construim”, înţelegem că acum suntem liberi să dictăm cu toţii, nu ca înainte doar comuniştii. Oare prin libertatea la care am ajuns în fine, oamenii învăţaţi din vremurile bolşevismului cu dictatura, o dată eliberaţi de dictatura de stat, încerarcă să guste deliciile dictaturii arbitrariului individual de astă dată, fiecare cetăţean fiind liber astăzi de a lipsi de libertate pe ceilalţi concetăţeni prin apelul la legi pe care nu le înţeleg în litera şi spiritual lor, interpretând totul conform filmelor pe care le văd, precum tablele cu proprietate privată puse alandala de multe ori fără rost şi inutil, poate mai mult din lăudăroşenie, căci iată sunt acum proprietari şi lumea trebuie să vadă clar asta, introducând excesiv şi abuziv doar din mândrie prostească că acum sunt şi ei ca americanii. Extremism din motive de naivitate, la care românii excelează.

Iar dacă proprietatea este obţinută prin hoţie, corupţie sau alte căi ilicite, desigur această fereală se poate explica.

Este veşnica soartă se pare binermeritată a românilor de a lua – o mereu de la capăt.

Greu ne-am desprins de feudalism, greu am învăţat capitalismul din trecut, iar când în fine prin 1939 capitalismul s-a instalat în România, a trebuit să-l abandonăm şi să învăţăm cum se construieşte comunismul care li se potrivea românilor… ca nuca în perete. Dar deşi nu l-am înşeles (comunismul) totuşi acum când trebuie din nou să reânvăţâm capitalismul, constatăm că ne este greu şi ne trage înapoi acel comunism care nu l-am înţeles, dar care iată ne-a intrat totuşi multoraîn sânge ca un virus.

Dar cum au trebuit să treacă vreo 50 de ani să învăţăm capitalismul din trecut, apoi alţi aproape 50 să învătăm comunismul, se pare că ne mai trebuie alţi 50 de ani să reânvăţăm capitalismul de astăzi, (căci nici acesta nu a stat pe loc între timp). Deci au mai rămas vreo 30 de ani până la momentul când vom putea spune că am revenit la capitalism. Cum însă în acei 30 de ani, nici celelalte ţări capitaliste din Europa nu vor sta pe loc, ci vor ajunge să zicem la faza capitalismului de tip suedez (economia socială de piaţă), noi tot la coada capitalismului ne vom afla probabil, dacă va trebui iar mulţi ani să-l învăţăm şi pe acela. Şi cum noi învăţăm greu că suntem totdeauna ancoraţi în trecut …

Am văzut în străinătate cum turiştii se întrec în a fotografia aproape orice văd cu ochiul liber şi nimeni nu-i incomodează, nu se miră nimeni din jur, nu le spun că este proprietate privată, ci din contră cât mai multe fotografii asta înseamnă pentru ei interes, deci mai mulţi turişti, mai multe încasări din turism, mai mult profit, un trai mai bun deci.

În România de astăzi ce ne intresează turiştii, mai ales cei străini care au pretenţii la cazare igienă corespunzătoare, mâncare gustoasă şi servire excelentă. În plus mai vor (culmea) nesimţiţii şi igienă, ba chiar şi toalete … Oh ce mofturoşi imbecili ! Mai bine ar trimite banii online şi nu ar mai veni deloc. Le trimitem mai bine nişte poze, unde este permis fotografiatul. Nu-i mai simplu ?

Dar oare chiar ne trebuie oare banii lor ? Nu mai găsim în ţară câte ceva de furat ?

“Se mai găseşte totuşi fier vechi (să zicem şinele de cale ferată, sau componente ale vagoanelor de cale ferată) care sunt pe câmpuri fărpă pază, încă mai sunt păduri de tăiat, mai trimitem români în străinătate la muncă (dacă nu se găsesc de lucru), dacă nu mai bine să fure, iar când vom vedea că nu mai este chiar nimic de furat în România, să ne luăm familiile şi să ne stabilim într-o insulă din Oceania unde să cheltuim pe îndelete timp de vreo două generaţii ce am furat în România, iar pe “proştii” rămaşi îi lăsăm apoi să fotografieze în săraca Românie ce vor dori !”

De fapt şi acum ce greu mai poţi fotografia. Când scoţi aparatul foto, chiar dacă nut e vede vreo persoană suspicioasă, atunci te încojoară vreo 4 – 5 câini comunitari, care cred că le scoţi de mâncare. Iar când în sfârşit priveşti pe îndelete poza, vezi mulţime de stâlpi cu un păienjeniş de cabluri, nişte copaci giganţi care acoperă vreo jumătate din imobilul de fotografiat (si asta în localitaţi unde un copac este o raritate), ca să nu mai vorbim de spaţii verzi. Dacă a supravieţuit un copac atunci sigur maschează un obiectiv istorico-turistic, în loc să se afle situate într-o armonie cu clădirile.

Oare şi la Versailles este aşa ?, oare şi acolo arborii şi arbuştii sunt aşa plasaţi încât să obtureze vederea spre obiectivul istoric sau arhitectonic cu valoare, turistică sau din contră sunt astfel plantaţi să pună în valoare clădirile palatului. Răspunsul să vi-l daţi singuri.