Eugenius

LIBERTATEA LA ROMÂNI

~ dar nu numai ~

Libertatea a fost dintotdeauna şi a rămas până astăzi, cea mai importantă aspiraţie a tuturor oamenilor de pe mapamond.

Dar libertatea este conştietizată de oameni dpoar atunci când ea este limitată, cu cât este ea mai restrânsă, cu atât mai mult conştietizăm valoarea ei, pe scala gamei de valori care ne guvernează existenţa.

Oamenii şi-au dorit tot felul de libertăţi: individuale, de grup restrâns (familie, echipă, minoritate naţională sau religioasă, etc) sau grup lărgit (oraş, provincie regională, naţiune, ţară etc.) şi unii chiar libertatea ideală (dar există oare aşa ceva ?).

Dar ce este de fapt libertatea ? Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române – Ed. 1984, libertatea este: 1) Posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă…. sau…. starea unei personae libere care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat şi… explicaţiile pot continua…. De pildă referitor independenţa de stat etc.

Pentru că pe Terra oamenii (majoritatea şi-au dorit cu prioritate libertatea proprie individuală şi egoistă şi asta cu orice preţ, doar puţini oameni s-au bucurat de adevărata libertate.

DUMNEZEU ne-a lăsat liberi, dar în colectivitate, în lumea pe care a creeat-o şi ne-a pus-o la dispoziţie.

Dar omul ca fiinţă materială şi spirituală, se simte deseori profound deranjat de libertatea semenilor săi. Dacă omul consideră că libertatea personală i se cuvine de drept, apoi libertatea semenilor săi, i se pare a fi deseori un atentat la propria sa libertatea, pe care o consideră diminuată tocmai datorită libertăţii celor din colectovitatea în care trăieşte, aceasta dintr-un egoism propriu fiinţei umane cu gândire primitivă. Desigur aceasta nu se întâmplă chiar în exclusivitate, dar se poate considera totuşi considera a fi o trăsătură generală a firii umane.

Unii oameni cu asemenea gândire primitivă, deşi trăiesc într-o Societate (mondială) foarte evoluată tehnologic, se plâng că datorită libertăţii semenilor săi şi a unei societăţi democratice guvernate de legi care apără libertatea, adică libertate lor de face rău (de a fura, de a ucide, de a umili etc.), este frânată tocmai prin libertatea semenilor noştri de a face legi şi a impune respectarea lor.

Acest om se simte ca un întemniţat, de o Societate care-l pedepseşte, atunci când el ar vrea de pildă să-l lipsească de libertate pe semenul său.

În grupuri se întâmplă la fel, astfel unele clase sociale doresc să-şi sporească nivelul de trai pe seama altora lipsindu-i pe aceştia de libertatea de a fi egali cu ei, la acelaşi nivel al meritelor. Şi tot la fel se întâmplă şi la nivelul statelor ori a grupurilor de state.

Omul în egoismul său ar dori ca libertatea sa să fie infinită dacă s-ar putea, pe când cea a semenilor săi îi este indiferentă şi chiar ar dori să fie minimă. Asta l-ar face fericit. Da! Există şi oameni care gândesc altfel. Dar se pare ei sunt excepţiile care confirmă regula.

Ce face omul cu propria libertate ? Tot ce poate şi fiecare cât poate. Trăieşt de pildă pe seama altor fiinţe vii. Adică mănâncă plante care şi ele se nasc, cresc şi… mai mult decât atât şi animale (între care şi manifere)care sunt foarte asemănătoare omului care este de fapt şi el un manifer. Dar asta să zicem ar fi ceva obişnuit pe Terra poate chiar un dat al Domnului. Dar omul nu se limitează la asta.

El crede că libertatea care i se cuvine ca “fiinţă superioară” îi dă dreptul să pornească războaie împotriva altor fiinţe superiare (uneori le consideră inferioare), să le distrugă şi să le răpescă avutul, să-i gonescă de pe teritoriul unde se află dintotdeauna, să-i silească să devină naţiune, popor sau populaţie care aservită, adică să-i slugărească se pentru aceasta consideră liberi să-i ucidă pe cei care i se împotrivesc.

Omul Terrei este considerat o fiinţă cu o fire duală umano-divină. Pentru latura umană omului îi este caracteristic materialismul şi pentru latura divină (Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea sa), îi este caracteristică gândirea creativă adică capacitatea de a inova şi dorinţa de a nu se limita ci de a se ridica deasupra condiţiei sale de la un moment dat.

Din acest motiv animalele, deşi unele mai inteligente decât unii oameni nu au o fire divină, ele se mulţumesc dacă au o mâncare, linişte, căldură şi somn, ele nu sunt obsedate de dorinţa de a evolua .

Dar nici fiinţă divină nu este omul, căci materialismul care-l caracterizează este îl trage înapoi. Desigur pe unii mai mult pe alţii mai puţin. Dar Dumnezeu a făcut omul liber, i-a acordat libertatea care omul şi-o doreşte instinctiv. Tentaţia sa de a face rău în general şi a semenilor în special, îl face pe om să aleagă să cedeze ispitei, adică să se complacă în ceea ce crede el că este la un moment dat fericirea, sau să evolueze spre divinitate, să urce pe scara desăvărşirii în condiţiile ispitelor de pe Terra. De aceasta puţini oameni refuză tentaţia fericirii egoiste şi evoluiază pe o treaptă superioră mai apropiată desăvărşirii adică a divinităţii .

Totuşi şi educaţia poate pune o piatră pe edificiul evoluţiei. De aceea avem nu numai persoane, evoluate ci şi popoare evaluate. Educaţia individuală poate conduce la evoluţie spirituală, darn u este sufficient. Important este ca persoana individuală să dorească aceasta să-şi însuşească evoluţia pe plan individual şi nu doar colectiv .

Cum suntem inferiori ? Se spune că noi am trădat aproape întotdeauna, dar desigur numai atunci când aceasta era absolute necesar pentru a supravieţui şi nu pentru un câştig. Niciodată noi nu profitat material ca urmare a trădării ci am profitat ca naţiune din trădare. Alte popoare care nu au trădat se consideră că ei au educaţia cinstei, onoarei şi devotamentului. Dar dacă ne gândim mai mult, ei nici nu au prea fost siliţi datorită situaţiei geografice sau conjucturilor istorice ori de moment să o facă.

Astfel chiar dacă noi românii suntem inferiori (educativ) la nivel colectiv, categoric nu ne putem compara cu elveţienii, popoarele nordice etc, putem spera totuşi că măcar la nivel individual suntem superiori (spiritual) altor popoare .

Categoric, românul nu este apolitic. Şi nu numai atât ci dimpotrivă se poate spune chiar, că românul este de-a dreptul „homo policiticus”.

Dar asta pentru români este o calitate, sau un defect ? Este bine pentru români să fie atraşi de politică, sau este râu ? Poate unii experţi în materie ar spune că este bine, dar... ce mult ar greşi...

„Foamea” românilor pentru politică, este o trăsătură extremă de comportament, pentru că atunci când o naţiune are excesiv de mulţi amatori de politică, această „pasiune” ce denotă frecvent excesul, este un comportament abuziv şi extremist.

Extremist este deci cel care prin felul său de a fi (firesc), se simte cel mai bine dacă se poziţionează cât mai departe de normalitate, indiferent în care sens (spre extrem minus sau extrem plus).

Şi cum niciodată comportamentul extremist nu a fost bine văzut în lumea largă (căci el presupune dezechilibru), situaţia unei naţiuni dominată de un mare procent de amatori de politică este de rău augur pentru acea naţiune. Pentru că o naţiune care are mulţi „amatori” înseamnă că are foaret puţini „profesiuoniţi în politică de ci doar de agreamii. Faptul se vede foarte bine la români, unde se pricep cu toţii la politică ca şi la fotbal şi unde proastele rezultate se văd.

De fapt este un defect că avem atât de mulţi oameni interesaţi al politică şi nu numai astăzi, ci de secole. Au rămas în memoria arhivelor noastre, dar şi în mentalul tuturor românilor, bucuria tuturor (boieri, slujbaşi şi ţărani), atunci când se schimbau domniitorii (fanarioţi îndeosebi), ilustrată de expresia: „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Cu cât se schimbau mai des aceştia cu atât poporul trăia mai prost, dar măcar ... bucuria.... Cel mai bine s-a trăit atunci când domnitorii au domnit mai lung, precum pe vremea lui Brâncoveanu (24 ani) şi a lui Sturdza (15 ani), dar exact aceştia au fost mai mult urâţi de contemporanii lor, cărora le păsa mai puţin de propria prosperitate în creştere, căci mintea li se întuneca când observau prosperitatea acestor domni. Adică veşnica obsesie a român ului cu „capra vecinului”.

Cei mai mulţi dintre noi comentează zilnic politica aleşilor (?), acasă, la locul de muncă, în mijloacele de transport, în wekend, în excursie, în sălile de aşteptare sau în familie, dar doar ca chibiţi, criticând din plin, fără însă a veni cineva cu vreo ideie bună. Şi chiar dacă ar veni cineva cu vreo ideie genială, cum s-o pună în practică vreun factor de decizie, dacă nu-i a lui ideia.

Îmi aduc aminte cum pe vremuri, când făceam serviciu (acum sunt pensionar) şi aveam câte o ideie bună şi doream să am satisfacţia s-o văd pusă în practică, pentru bunul mers al firmei la care lucrasem vreo 32 ani consecutiv şi mă vedeam nevoit să propun ceva de-andoaselea directorului meu, pentru a-i deschide ochii şi care pentru nimic în lume nu ar fi acceptat o ideie care nu era a lui. Aşa că după ce-i vedeam sclipirea în ochi că a sesizat adevărata ideie, după ce mă alegem cu o ironie sau chiar critică că nu-mi vine în minte că nu aşa cum am propus eu, ci tocmai invers ar trebui să se facă respectiva treabă. Dar asta făcea pe acei şefi să creadă că ideea cea bună a lor fost iar eu mă alegeam cu satisfacţia că manipulădu-l pe acesta am făcut tot cum am vrut şi am crezut eu că este bine. Dar eu mă alegem deseori pentru această satisfacţie secretă cu „sărirea” de la promăvări în funcţie sau salariu şi cu proaste aprecieri. Totuşi chiar aşa îmi putem păstra măcar funcţia, căci şefii sesizau că „involuntar” după cum credeau ei le dădeam idei bune, pe care ei le fructificau, fără ca eu să-mi dau seama.

Dacă ideea nu era a lor rareori se punea în practică, dar şi atunci rămâneau cu o oarecare invidie şi râcă personală, fiind permanent ţinut sub observaţie, pentru că în principiu eu nu ar fi pus în practică pentru nimic în lume vreo ideie de-a subalternilor. Astfel uzând de o şmecheie care ţine de tehnica manipulării reuşeam deseori să mă bucur că o idee de a mea a fost fructificată, dar cu ce efort şi cu cât teatru jucat.

Cum se manifestă extremismul comportamental al românilor privind politica ?

Criticând (bâfind în neştire), cum altfel ! De exemplu o dată cu revenirea Ţării, acum douăzeci de ani la la democraţie am câştigat libertatea de a critica politica şi politicienii. Şi acum o facem nu ne jucăm, excesiv abuziv, vehement. De pildă crticăm aproape exclusiv pe cei de la putere.

Chiar de a doua zi după ce ne-am ales reprezentanţii, începem să-i criticăm, chiar înainte de a începe aceştia să greşească şi să se dovedească incompetenţi sau să abuzeze de putere. Atât de banală este critica populaţiei, a mass-mediei, a analiştilor politici sau a opoziţiei încât politicienii criticaţi nici nu o bagă în seamă, o ignoră pur şi simplu şi-şi văd de treabă în continuare, pentru niciodată critica nu are o finalitate.

Este o banalitate să fi criticat în România. În primul rând pentru că cei care critică o fac din „vocaţie”, nu din convingere, căci se critică mai totdeauna fără dovezi, fără argumente logice, doar de dragul vorbăriei, bârfei, jignirilor, aşa că cei criticaţi, nici nu reacţionează, nu ţin cont, nu se prea supără şi-şi „văd de treabă”, adică „se simt liberi” să fac ce-i taie capul, căci o societate unde toată lumea critică cu sau fără argumente este o societate fără nici un control, unde politicenii nu au astfel de ce a se teme, acolo unde critica este haotică şi generalizată, iar rezulatul este total ineficient.

În România nu numai populaţia critică clasa politică, ci şi politicienii între ei şi mai cu seamă mass-media naţională şi locală, excesiv de dezvolatată, având în vedere numărul de locuitori şi mult prea săracă, preocupată afară de politică de grija zilei de mâine. Şi un popor preocupat permanent nu de bunăstarea sa ci de problemele simple ale supravieţuirii nu poate face decât comentarii politice seci fără substanţă.

Sigur această opinie va irita pe cei care activează în domeniul mass-mediei, dar asta este realitatea, avem prea multe posturi de televiziune, posturi de radio, ziare, sunt prea multe showuri pe teme politice unde se „toacă mărunt” politica anteriară, prezentă şi cea viitoare, aproape fără nici un rezultat, căci cei vizaţi, participanţi personal la acele showuri, sau prin reprezentanţi nu se sinchisesc, nici când sunt criticaţi pentru lipsă de interes pentru inactivitate, indolenţă, nici când sunt acuzaţi de fraude.

Dacă unii măcar încearcă (formal), să se dezvinovăţească, alţii însă zâmbesc ironic şi sfidează atât moderatorii cât şi telespectatorii, ca şi când ar vrea să spună: „Ei şi ce o să-mi faceţi, pe cine altul o să alegeţi, căci orice ales va face la fel ca mine ” ! De justiţie, aceştia se pot teme doar dacă intră în dizgraţia unor adversari deasemeni politici, din propriul partid sau cel advers atunci când el se află la putere.

Dar rezultatul este un zero tăiat. După o campanie concertată de vreo doi ani pentru evitarea realegerii lui Băsescu, rezultatul a fost... realegerea acestuia. Iar cei care au pierdut alegerile dau vina pe Băsescu că.. ar fi sprijinit de indivizi cu capacităţi paranormale.

Cu cât mai vehement a luptat cea mai mare parte a mass-mediei (şi maşina sa de propagandă) aliată cu adversarii politici ai lui Băsescu, deci împotriva unui singur om (excluzând paranormalii), cu atât l-a sprijinit de fapt, deci sigur fără aceasta, nu mai prindea Mircea Băsescu încă un mandat. Iată o „mostră” de politică la români şi rezultatele sale.

Dacă în Germania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA sau alte ţări, populaţia face politică o dată la câţiva ani, vreo câteva luni, atunci când îşi aleg reprezentanţii în Congres şi preşedintele federaţiei, iar în rest îşi văd de muncă, de afaceri şi de familie (de viaţă în general), apoi la noi oamenii în loc să se gândească la muncă, ei pierd doar timpul bârfindu-şi aleşii, de la care ei speră să „trăiască bine”, atunci când vor fi „miraculos” de bine conduşi şi nu datorită propriiilor lor eforturi.

Asta au visat întotdeauna românii, să aibă nişte conducători care ştiu să conducă atât de bine Ţara, încât ei să nu mai trebuiască să facă nimic.

Atunci când românii vor lăsa pe seama justuţiei să rezolve în locul lor abuzurile politicienilor, iar ei alegătorii îşi vor vedea de propriile lor treburi în intervalul dintre campaniile electorale, atunci vor merge mai bine treburile în România. Dacă totuşi mai doresc să se implice alături de justiţie, atunci s-o facă în timpul liber şi în sălile tribunalelor, ori în cadrul societăţilor civile de specialitate, nu ca în România unde societatea civilă practic nu există, căci politica de berărie nu este totuşi activitate de societate civilă.

Asta a fost întotdeauna specific românilor, aşa că este foarte bună remarca poetului Mircea Dinescu referitoare la ultimii zeci de ani de politică din Romînia şi anume „că România la un comunism de rahat, are astăzi şi un capitalism deasemeni de rahat”.

Omul se deosebeşte de alte fiinţe din jur (din alte categori) şi printr-un alt defect specific uman şi generalizat la majoritatea acestora şi anume lăcomia. Omul se naşte cu acest defect, iar lăcomia se poate observa chiar la copii mici, conştienţi de „avantajele” acumulării de bunuri pentru sine, în detrimentul semenilor, în consecinţă se poate constata că în principiu omul o are în subconştient.

Cum am mai spus, lăcomia se poate remarca mai ales la copii până la a anumită vârstă, după care aceştia în urma educaţiei sunt „învăţaţi” că lăcomia este o trăsătură negativă şi este ruşinos să o etaleze în văzul lumii. Astfel adultul, chiar dacă prin educaţie nu afişează întotdeauna pe faţă lăcomia, aceasta rămâne prezentă în mentalul său şi-l roade permanent.

Chiar şi competiţia dintre oameni, care în principiu este o caracteristică pozitivă specific umană se manifestă de fapt într-o formă foarte urâtă, scoţând din omul contemporan tot ce are aceasta mai rău şi anume datorită lăcomiei.

Deşi oamenii ştiu că este ruşinos (imoral) să fi lacom, foarte mulţi sunt atât de lacomi din fire încât cu toată ruşinea îşi expun această lăcomie şi chiar încearcă să-şi găsească acestui defect alte valenţe, care să transforme lăcomia pe care nu o mai pot masca într-un fel de „calitate” şi astfel să justifice lăcomia pe faţă.

Vedem astăzi pe ecranele televizoarelor revoltele oamenilor din justiţie cu privire la reducerea salariilor (disproporţionat de mari faţă de alte categorii sociale) lor primite de la stat, un stat care nu mai are suficienţi bani şi care sunt nedrept (injust) de mari în raport cu ceilalţi truditori din Societate. Dar aceştia justifică că ei trebuie să facă dreptate, iar „dreptatea costă”. Oare prin consecinţă cei ce fac nedreptate, ar trebui să o facă gratis, căci aceasta nu costă ?

Degeaba jurămintele magistraţiilor (la investire) că vor fi drepţi atunci când vor a împărţi dreptatea, de parcă drept este ca într-o ţară (astăzi aflată) aflată în criză, sistemul bugetar care-i plăteşte şi care este alimentat din impozitele unui număr tot mai mic de contribuabili şi care nu nu mai are banii necesari să-i plătească în continuare disproporţionat faţă de cei care alimentează acest buget, căci lor nu le pasă. Ei vor bani, bani, cât mai mulţi bani, indiferent de situaţia materială a populaţiei căreia îi împart această dreaptate şi de care nu le pasă, fără a-i interesa, dacă aceşti bani sunt storşi de la o populaţie în mare parte săracă sau sărăcită, unii aproape la nivel de cerşetori. Nu vor de pildă dacă tot este săracă Ţara iar ei nu pot face nimic s-o ajute să propăşească, să încerce a împarţi dreptatea în alte ţări mai bogate, desigur dacă contribuabilii acelor ţări aar avea nevoie de competenţa, serviciile şi dreptatea lor.

Măcar dacă justiţia românească ar avea faima că ar fi una dintre cele mai drepte din lume. Iar dacă Ţara va ajunge în criză totală (faliment), după aceştia probabil ar fi normal ca România să rămână fără justiţie „căci dreptatea costă”... . Nimic creştinesc în asemenea în asemenea „mentalitate justiţiară”, pentru care magistraţii au jurat pe biblie.. Un magistrat ar trebui să se situeze din punct de vedere moral, cu mult peste media moralităţii poporului unde activează, căci aceştia sunt selectaţi dintre cei „care îndrăgesc dreptatea”, dar putem vedea la TV exemple de judecători/judecătoare, făcând pe dansatoarele de strip-tease sau de-a dreptul obraznici/obraznice în cazul comiterii unei contravenţii sau infracţiuni la legea circulaţiei rutiere, foşti judecători făcând petreceri cu deţinuţi pe post de actori, sau vorbind cu multă aroganţă la interviurile televizate uneori în stare de ebrietate, că doar nu o să se aplice legea şi asupra lor. Probabil banii mulţi, mult mai mulţi decât s-ar cuveni pe care-i primesc îi fac automat „superiori” şi astfel trateză pe ceilalţi de sus. Pe vremuri eu respectam această breaslă, dar de când magistraţii au început să obţină venituri exagerat de mari în raport cu restul populaţiei, de fapt „strigătoare la cer” faţă de alţii, am ajuns a-i considera în categoria lacomilor (chiar de o lăcomie fără seamăn) şi astfel să nu-i mai respect. Poţi fi un magistrat drept şi primind lefuri la limita bunului simţ fără a te simţi ofuscat de această situaţie.

Desigur o să-mi spună cineva, că magistraţii şi-au „câştigat” aceste lefuri, pentru care au „luptat ani în şir” şi ei măcar câştigă oficial şi legal aceşti bani şi nu procedează ca alţi salariaţi din administraţie care îşi fixează singuri lefurile foarte mari şi că în cele din urmă lăcomia o putem observa şi la clerici, care cu atât mai mult ar trebui să se abţină de la asemenea odios păcat. Preoţii (cei mireni desigur) au deseori în rândurile lor numeroşi asemenea „rătăciţi”.

Lacomii nu simt satisfacţia unei vieţi tihnite, fără griji, fără boală şi suferinţă, fără muncă istovitoare lipsită de satisfacţii şi abrutizantă, încununată de bucuria unei vieţi de familie fericite într-o locuinţă satisfăcătoare şi într-un mediu plăcut, fără frica de războaie, de ucigaşi, sau calamităţi naturale, într-un fel de mic Eden pământean. Lacomii preferă în locul acestora, stresul „efortului” de îmbogăţire nemăsurate, mai ales dacă o fac în dauna semenilor şi preferă să fie înconjuraţi de indivizi de aceeaşi teapă cu ei, care de fapt aşteaptă momentul prielnic să-i deposedeze de bogăţiile lor pentru propria îmbogăţire, din aceeaşi lăcomie, îşi doresc bogăţia mai mult pentru a se bucura de umilirea semenilor prin opulenţa afişată ostentativ şi simt satisfacţie când atrag invidia şi neputinţa (temporară) a altora cu aceeaşi mentalitate. Lacomul îşi doreşte deasemenea o soţie tânără, frumoasă, preferabil cu părinţi bogaţi şi cu importante „relaţii” din motive similare, în special pentru averea sau relaţiile familiei sale care l-ar putea ajuta pentru a urca mai sus pe scara socială şi mai rar din iubire, căci de fapt lacomul nu este de obicei capabil de iubire, cel mult îşi doreşte de la soţie îşi doreşte urmaşi, pe care s-ar bucura nespus dacă i-ar semena în rapacitate şi celelalte trăsături ale firii. Lacomul îşi face sau îşi cumpără o casă cât mai mare, cu un mare număr de camere şi aspect grandios, cu mult peste nevoile familiei sale şi în condiţii de confort la superlativ. Lacomul este ateu, chiar dacă se declară un bun creştin (mozaic, musulman etc.), căci ateismul îl capacitează şi-l etalează prin comportament, iar el nu se poate limita la bunurile materiale în cantitatea necesară (lui îi trebuie mai mult, cât mai mult, infinit de mult) şi tot nu se mai satură şi nu se teme decât de pedeapsa care ar survini aici pe pământ iar pedeapsa divină de după moarte nu-l preocupă deloc, căci nu crede în posibilitatea aceasta.

Am fost dintotdeauna un fotoamator pasionat.

Cam de la vârsta de 14 (prin 1960) am contractat „microbul” fotografiei, adică mai simplu, îm început să fac fotografii. Îmi cumpărasem un aparat foto de fabricaţie românească, marca „OPTIOR”, realizat de industria optică românească (IOR Bucureşti), este drept foarte simplu, cu rolfilm lat (60 mm), şi fotograme 45 X 60 mm. Apropo ! Oare de ce astăzi după aproape 50 de ani România, nu mai este capabilă să fabrice nici un aparat foto, oricât de simplu ?

Mai am şi astăzi fotografii realizate cu acest aparat. Developarea se putea face la laboratoarele fotografilor profesionisti /atelierele foto), sau acasă în laboratorul propriu mai mult sau mai putin improvizat, da uneori foarte bine dotat, dacă fotoamatorul avea ceva pretenţii. Eu îmi developam personal prin procedee fotochimice clişeele (negativele) şi fotografiiile propriu-zise (pozitivele).

Cum ustensilele de laborator precum: doze ptr. Developat pelicule-film, aparate de copiat, sau mai ales cele de mărit de pe rolfilm îngust (24 mm), se procurau cu greutate, erau scumpe dar plăcerea era mai mare atunci când fotoamatorul îşi confecţiona singur cu mijloace proprii aparatura de laborator.

Materialele foto necesare, filme foto fabricaţie RDG sau câteodată chiar AGFA Made în R.F.G. ori Forte-Ungaria, mai rar ruseşti, iar în ultimul deceniu de comunism chiar româneşti (AZOMUREŞ) şi culmea chiar foarte bune. Hârtia foto era tot din ţările de mai sus şi tot în ultimii ani cele româneşti care erau acceptabile calitativ.

Mai mult însă în în anii 1985 apărusertă şi nişte aparate foto destul de performante de fabricaţie IOR-Bucureşti, dar deşi am avut în mână asemenea aparat totuşi imediat după ce au apărut pe piaţă, au şi dispărut, probabil fiind descoperiţi că România (comunistă) le piratase după vreo altă marcă străină.

Se poate spune astfel, că România se apropiase de nivelul european în domeniu, doar că târziu, când la puţin timp apăruseră tehnicile digitale în domeniu. Personal apreciez că pe atunci (anii 80 ai secolului trecut), industria optică română de profil, atinsese aproape 40 % din nivelul mondial în materie.

Tot în acei ani ani (1965-1990) românii şi au tot dezvoltat pasiunea pentru fotografie. Nici nu erau prea multe alte mijloace de agrement aşa de plăcute precum fotografia de amatori, în acele timpuri de tristă amintire, iar amatorismul foto era una care îţi demonstra că viaţa merită totuşi trăită cu toate mizeriile comunismului. Cam puţin... nu !

Dar dacă vorbim de fotoamatorism, acum după ani, având posibilitatea de a face comparaţie pot zice că deşi astăzi tehnica foto s-a dezvoltat enorm şi a urcat la alt nivel “vremurile bune”, pentru amatorii de fotografii, se poate spune că au apus o dată cu schimbarea de regim din 1989, deşi ar fi trebuit să fie tocmai invers.

De ce ? Oricum nu pentru că atunci eram tânăr, ci datorită următorului motiv: Dacă pe vremea bolşevişmului fotoamatorul era liber să fotografieze orice, afară de intrarea în unităţile militare şi sediul securităţii şi parcă şi al miliţiei şi cam atât. Poate mai era interzisă fotografierea de aproape a clădirii Comitetului Central al PCR şi poate a Ministerului de Interne, dar şi acestea numai de pe trotuarul dinspre partea lor, căci de pe celălalt trotuar sau de la distanţă ceva mai mare nici vorbă.

Când o persoană fotografia vreo clădire afară de cele menţiaonate anterior, în vremurile acelea atât de blamate (şi pe bună dreptate), nimeni nu mai avea ceva de comentat din locatarii acelei clădiri (proprietari ori chiriaşi) şi chiar se bucurau că acestă clădire nu rămâne chiar anonimă şi mai interesează pe cineva. Fotografierea unor monumente istorice, arhitectonice sau ale naturii era considerat un fapt absolute normal şi logic iar cei care le administrau erau satisfăcuţi că acestea nu sunt tuturor indiferente, banale ci sperau că stârnind interesul, ele ar putea deveni cu timpul locuri de oarecare valoare turistică şi pote vor avea astfel şi ei de profitat în consecinţă (nu neapărat material).

Nici un fotoamator din acele timpuri, nu era imediat agresat după ce-şi scotea aparatul foto cu întrebări de genul: Cine sunteţi ? Dar de ce fotografiaţi ? De ce vă interesează ? Cu ce scop ? Nu aveţi voie să fotografiaţi. Aveţi vreo aprobare ? Vă trebuie aprobare de la patron, director, preşedinte, primărie, minister, consiliul judeşţean etc., ci din contra cei de acolo îi puneau întrebări plăcute şi nevinovate gen: De unde sunteţi ? Cu ce treburi pe la noi ? Vă place ? Să vă dau un pahar cu apă ? Cum este vremea pe la dvs ? La dvs. pâinea e tot pe cartelă ? etc.

Se ofereau să dea relaţiile pe care le ştiau şi uneori chiar să te invite la un pahar cu vin, sau răchie şi poate mai mult. Adică se comportau prietenos, ospitalier şi fără urme de suspiciune. Păcat însă că fotografiile de atunci erau costisitoare şi complicate şi mai ales păcat că ştiind ritmul de distrugeri ale monumentelor practicate de comunişti nu ne imaginam că vor veni şi vremuri de “libertate”, când unele dintre aceste monumente vor dispărea sub lama buldozerelor sau a ceţăţenilor aşa-zişi “comunitari” care vor lichida mult mai rapid aceste monumente. Dacă am fi putut bănui aceasta le fotografiam pe absolute toate de atunci.

După anul 1990 până astăzi de exemplu lucrurile s-au schimbat fundamental.

Fotoamatorii nu mai au nevoie de clişee fotografice, laboratoare foto utilate de aparatură, materiale fotosensibile şi chimicale de specialitate, nu trebuie să posede însemnate cunoştinţe privind tehnica fotofgafierii şi a prelucrării materialului fotosensibil ca în acele vremuri, ci doar vreo 10 % faţă de cele de atunci, adică doar adică unele cunoştinţe elementare de optică (lumini şi umbre), de încadrare, unghiuri, poziţii şi planuri în spaţiu, culori şi cam atât. Dacă fotoamatorul mai posedă şi un aparat foarte bun atunci totul este perfect, dar se pot face poze şi cu aparate modeste şi ieftine sau chiar cu telefoane mobile şi cu cunoştinţe absolute sumare cu privire la tehnica fotografierii. Unele inperfecţiuni se mai pot corecta lesne pe computer, dar… acum întâlnim o mare porcărie. Atât de mare încât ţi-e greaţă să mai fi fotoamator.

Care este porcăria? Astăzi aparatul foto de nivelul de amator (şi nu numai), este bun doar să-ţi fotografiezi doar familia într-un apartament, sau în curte casei particulare, eventual amanta într-un dormitor sau pe plajă pe malul mării (dar… nu oriunde) şi… cam atât. Mai poţi fotografia câte o biserică (dar nu oricare) şi numai pe dinafară. În rest te loveşti la oamenii din zonă, de o suspiciune vecină cu tembelismul.

Nu pot înţelege cum aceeaşi oameni, mulţi din generaţia mea, care înainte (pe vremea comunismului), se comportau absolut normal, astăzi au putut degenera întratât, în noile condiţii de aşa-zisă libertate. Pentru că dacă mai te apropii (de pe spaţiul public) să fotograţiezi ceva: o casă, un fost conac boieresc, o veche cetate, imediat primul care te observă începe se repede la tine cu vorbe de genul :

- Vă interzic să fotografiaţi casa mea !

- Dar doamnă, domnule eu fotografiez de pe stradă (sau doar strada) care este spaţiu public, deci proprietatea tuturor inclusiv a mea şi strada o fotografiez cu tot ce este alături şi cu tot ce văd eu cu ochiul liber. Aşa cum am libertatea să privesc oricât, ce este vizibil de pe spaţiul public, aşa că am dreptul să şi fotografiez de pe stradă, indiferent a cui este proprietatea de la stradă.

În caz contrar proprietarul nu are decât să-şi ridice ziduri înalte de câţiva metri dacă are ceva de ascuns (şi bineânţeles dacă obţine pentru asta autorizaţie de construcţie în acest scop).

Sunt de acord cu intimitatea privată (mai ales pe propria proprietate), deci dacă fotografiez sărind gardul proprietăţii este altceva, atunci încalc o proprietate şi intimitatea celor de acolo. Altfel să interzică s-o şi privim, deci să ne impună să circulăm pe străzi cu ochelari ca de cai.

Dar mult mai “grav” este cazul când vrei să fotografiezi vreun vechi conac, palat sau castel redobândit de către aşa-zişii urmaşi ai foştilor proprietari sau mai ales ale celor care au preluat drepturile juridice ale moştenitorilor. Aici vezi tot felul de panouri pe care scrie cu majuscule “PROPRIETATE PRIVATĂ” completat de “ACCESUL INTERZIS” cum au făvut aceştia în filmele americane de pe vremuri. Căci astăzi americani nici garduri nu prea au la proprietăţile private. Dar la ei deşi sunt aceleaşi legi cu privire la drepturile proprietarului ca la noi, abuzul proprietarilor ar fi imediat pedepsit cacă ar atenta ca la noi la drepturile omului de pe stradă.

La noi proprietarii de care vorbeam mai sus, când vrei să fotografiezi de pe stradă apar imediat în persoană (ori vreo slugă de a lui) care te ameninţă cu procese sau chiar încearcă cu aroganţă şi brutalitate să te agreseze şi să-ţi fure aparatul foto… că-ţi permiţi a-i fotografia casa de pe domeniul public.

Dacă însă respectivul conac sau palat găzduieşte un spital sau altă instituţie publică, atunci apare imediat de vreun paznic îndoctrinat de managerul acestuia până la îndobitocire, care să-ţi refuze dreptul constituţional de care ei nici nu au auzit şi care când te văd că scoţi aparatul foto, îngălbenesc urgent de spaimă şi se reped ca disperaţii la tine să-ţi interzică accesul şi mai ales fotofgrafiatul. Probabil că dacă apare vreo poză într-un ziar, aceşti paznici îşi pierd serviciul, altfel nu-mi explic spaima lor subită.

Dar toate acestea clădiri sunt obiecte de patrimoniu (cu număr de înregistrare) şi dacă accesul în spital poate fi oprit în anume momente ale zilei, fotografiatul de la distanţă a faţadei clădirii ar trebui permis fără nici o problemă. Dar la noi nu este adevărată democraţie, ci doar una “originală”.

Obiectivul turistic pentru amatorul de turism (conac, palat, castel sau alt imobil) fiind proprietatea statului şi obiect de patrimoniu, accesul pentru vizitare (măcar exterioară) ar trebui să fie liber fără aprobările directorilor. Culmea este că aprobările nu sunt valabile de la directorii spitalului respctiv ci totdeauna de la forul superior din altă localitate, că să fie cât mai greu de obţinut.

Aici însă reticenţa este explicabilă. Clădirile sunt foarte jerpelite, pline de gunoaie, total neângrijite, iar conducătorilor instituţilor găzduite acolole este jenă să apară undeva asemenea fotografii care i-ar discredita. Am încercat să fac fotografii la Spitalul “Cantacuzino Paşcanu” din Iaşi şi la sanatoriul de la Vârful Câmpului din jud. Botoşani şi am păţit asemenea necazuri.

Desigur nu numai paznicii erau înspăimântaţi de frică să nu fac fotografii ci chiar şi personalul medical şi asta probabil datorită stării deplorabile a clădirilor aproape ruinate şi a mizeriei în jur.

Spaima este să nu apară vreo poză prin ziare care-i compromită managementul defectuos.

Acelaşi clădiri erau şi ruinate şi înainte de revoluţie şi puteam fotografia oricum, chiar şi în saloanele bolnavilor că nu se sinchisea nimeni. Atunci partidul (communist) hotâra cine, ce şi când trebuie să apară în ziare, nu fotografiile de fotoamatori. Probabil în caz că apare vreo fotografie compromiţătoate în ziar acei paznici îşi pierd slujba. Grija să nu se fotografieze este mai importantă decât furturile din insţituţie.

Am încercat să fac o poză de pe spaţiul public a fostului conac Răducanu Rosetti de la Zvoriştea (jud. Suceava), dar a apărut urgent proprietarul său de astăzi, care culmea este local public (pensiune) care să mă anunţe cu importantă că fotografiatul clădirii este interzis fiind proprietate privată. Oare şi consumul de produse alimentare şi cazarea este interzisă în această pensiune fiind proprietate privată.

Explicaţia ar putea fi următoarea (devin şi eu suspicios). Probabil ca proprietatea s-a obţinut pe căi nu tocmai legale altfel de ce se fereşte atât de agitat proprietarul de fotografi şi încă la un local public, căci un local public, tocmai de asta este public căci aici vine cine vrea, stă cât vrea şi fotografiază cine vrea clădirea sau persone la masă, făcâd consumaţie sau chiar în dormitoarele din spaţiile de cazare.

Aşa se şi nasc multe dintre siuspiciuni (ale celor din jur), oare ce au de ascuns oamenii, care înainte erau erau absolute indiferenţi şi se purtau normal.

Oare prin capitalismul pe care ni se pare că-l “construim”, înţelegem că acum suntem liberi să dictăm cu toţii, nu ca înainte doar comuniştii. Oare prin libertatea la care am ajuns în fine, oamenii învăţaţi din vremurile bolşevismului cu dictatura, o dată eliberaţi de dictatura de stat, încerarcă să guste deliciile dictaturii arbitrariului individual de astă dată, fiecare cetăţean fiind liber astăzi de a lipsi de libertate pe ceilalţi concetăţeni prin apelul la legi pe care nu le înţeleg în litera şi spiritual lor, interpretând totul conform filmelor pe care le văd, precum tablele cu proprietate privată puse alandala de multe ori fără rost şi inutil, poate mai mult din lăudăroşenie, căci iată sunt acum proprietari şi lumea trebuie să vadă clar asta, introducând excesiv şi abuziv doar din mândrie prostească că acum sunt şi ei ca americanii. Extremism din motive de naivitate, la care românii excelează.

Iar dacă proprietatea este obţinută prin hoţie, corupţie sau alte căi ilicite, desigur această fereală se poate explica.

Este veşnica soartă se pare binermeritată a românilor de a lua – o mereu de la capăt.

Greu ne-am desprins de feudalism, greu am învăţat capitalismul din trecut, iar când în fine prin 1939 capitalismul s-a instalat în România, a trebuit să-l abandonăm şi să învăţăm cum se construieşte comunismul care li se potrivea românilor… ca nuca în perete. Dar deşi nu l-am înşeles (comunismul) totuşi acum când trebuie din nou să reânvăţâm capitalismul, constatăm că ne este greu şi ne trage înapoi acel comunism care nu l-am înţeles, dar care iată ne-a intrat totuşi multoraîn sânge ca un virus.

Dar cum au trebuit să treacă vreo 50 de ani să învăţăm capitalismul din trecut, apoi alţi aproape 50 să învătăm comunismul, se pare că ne mai trebuie alţi 50 de ani să reânvăţăm capitalismul de astăzi, (căci nici acesta nu a stat pe loc între timp). Deci au mai rămas vreo 30 de ani până la momentul când vom putea spune că am revenit la capitalism. Cum însă în acei 30 de ani, nici celelalte ţări capitaliste din Europa nu vor sta pe loc, ci vor ajunge să zicem la faza capitalismului de tip suedez (economia socială de piaţă), noi tot la coada capitalismului ne vom afla probabil, dacă va trebui iar mulţi ani să-l învăţăm şi pe acela. Şi cum noi învăţăm greu că suntem totdeauna ancoraţi în trecut …

Am văzut în străinătate cum turiştii se întrec în a fotografia aproape orice văd cu ochiul liber şi nimeni nu-i incomodează, nu se miră nimeni din jur, nu le spun că este proprietate privată, ci din contră cât mai multe fotografii asta înseamnă pentru ei interes, deci mai mulţi turişti, mai multe încasări din turism, mai mult profit, un trai mai bun deci.

În România de astăzi ce ne intresează turiştii, mai ales cei străini care au pretenţii la cazare igienă corespunzătoare, mâncare gustoasă şi servire excelentă. În plus mai vor (culmea) nesimţiţii şi igienă, ba chiar şi toalete … Oh ce mofturoşi imbecili ! Mai bine ar trimite banii online şi nu ar mai veni deloc. Le trimitem mai bine nişte poze, unde este permis fotografiatul. Nu-i mai simplu ?

Dar oare chiar ne trebuie oare banii lor ? Nu mai găsim în ţară câte ceva de furat ?

“Se mai găseşte totuşi fier vechi (să zicem şinele de cale ferată, sau componente ale vagoanelor de cale ferată) care sunt pe câmpuri fărpă pază, încă mai sunt păduri de tăiat, mai trimitem români în străinătate la muncă (dacă nu se găsesc de lucru), dacă nu mai bine să fure, iar când vom vedea că nu mai este chiar nimic de furat în România, să ne luăm familiile şi să ne stabilim într-o insulă din Oceania unde să cheltuim pe îndelete timp de vreo două generaţii ce am furat în România, iar pe “proştii” rămaşi îi lăsăm apoi să fotografieze în săraca Românie ce vor dori !”

De fapt şi acum ce greu mai poţi fotografia. Când scoţi aparatul foto, chiar dacă nut e vede vreo persoană suspicioasă, atunci te încojoară vreo 4 – 5 câini comunitari, care cred că le scoţi de mâncare. Iar când în sfârşit priveşti pe îndelete poza, vezi mulţime de stâlpi cu un păienjeniş de cabluri, nişte copaci giganţi care acoperă vreo jumătate din imobilul de fotografiat (si asta în localitaţi unde un copac este o raritate), ca să nu mai vorbim de spaţii verzi. Dacă a supravieţuit un copac atunci sigur maschează un obiectiv istorico-turistic, în loc să se afle situate într-o armonie cu clădirile.

Oare şi la Versailles este aşa ?, oare şi acolo arborii şi arbuştii sunt aşa plasaţi încât să obtureze vederea spre obiectivul istoric sau arhitectonic cu valoare, turistică sau din contră sunt astfel plantaţi să pună în valoare clădirile palatului. Răspunsul să vi-l daţi singuri.

Omul se deosebeşte de alte fiinţe din jur (din alte categori) şi printr-un alt defect specific uman şi generalizat la majoritatea acestora şi anume lăcomia. Omul se naşte cu acest defect, iar lăcomia se poate observa chiar la copii mici, conştienţi de „avantajele” acumulării de bunuri pentru sine, în detrimentul semenilor, în consecinţă se poate constata că în principiu omul o are în subconştient.

Cum am mai spus, lăcomia se poate remarca mai ales la copii până la a anumită vârstă, după care aceştia în urma educaţiei sunt „învăţaţi” că lăcomia este o trăsătură negativă şi este ruşinos să o etaleze în văzul lumii. Astfel adultul, chiar dacă prin educaţie nu afişează întotdeauna pe faţă lăcomia, aceasta rămâne prezentă în mentalul său şi-l roade permanent.

Chiar şi competiţia dintre oameni, care în principiu este o caracteristică pozitivă specific umană se manifestă de fapt într-o formă foarte urâtă, scoţând din omul contemporan tot ce are aceasta mai rău şi anume datorită lăcomiei.

Deşi oamenii ştiu că este ruşinos (imoral) să fi lacom, foarte mulţi sunt atât de lacomi din fire încât cu toată ruşinea îşi expun această lăcomie şi chiar încearcă să-şi găsească acestui defect alte valenţe, care să transforme lăcomia pe care nu o mai pot masca într-un fel de „calitate” şi astfel să justifice lăcomia pe faţă.

Vedem astăzi pe ecranele televizoarelor revoltele oamenilor din justiţie cu privire la reducerea salariilor (disproporţionat de mari faţă de alte categorii sociale) lor primite de la stat, un stat care nu mai are suficienţi bani şi care sunt nedrept (injust) de mari în raport cu ceilalţi truditori din Societate. Dar aceştia justifică că ei trebuie să facă dreptate, iar „dreptatea costă”. Oare prin consecinţă cei ce fac nedreptate, ar trebui să o facă gratis, căci aceasta nu costă ?

Degeaba jurămintele magistraţiilor (la investire) că vor fi drepţi atunci când vor a împărţi dreptatea, de parcă drept este ca într-o ţară (astăzi aflată) aflată în criză, sistemul bugetar care-i plăteşte şi care este alimentat din impozitele unui număr tot mai mic de contribuabili şi care nu nu mai are banii necesari să-i plătească în continuare disproporţionat faţă de cei care alimentează acest buget, căci lor nu le pasă. Ei vor bani, bani, cât mai mulţi bani, indiferent de situaţia materială a populaţiei căreia îi împart această dreaptate şi de care nu le pasă, fără a-i interesa, dacă aceşti bani sunt storşi de la o populaţie în mare parte săracă sau sărăcită, unii aproape la nivel de cerşetori. Nu vor de pildă dacă tot este săracă Ţara iar ei nu pot face nimic s-o ajute să propăşească, să încerce a împarţi dreptatea în alte ţări mai bogate, desigur dacă contribuabilii acelor ţări aar avea nevoie de competenţa, serviciile şi dreptatea lor.

Măcar dacă justiţia românească ar avea faima că ar fi una dintre cele mai drepte din lume. Iar dacă Ţara va ajunge în criză totală (faliment), după aceştia probabil ar fi normal ca România să rămână fără justiţie „căci dreptatea costă”... . Nimic creştinesc în asemenea în asemenea „mentalitate justiţiară”, pentru care magistraţii au jurat pe biblie.. Un magistrat ar trebui să se situeze din punct de vedere moral, cu mult peste media moralităţii poporului unde activează, căci aceştia sunt selectaţi dintre cei „care îndrăgesc dreptatea”, dar putem vedea la TV exemple de judecători/judecătoare, făcând pe dansatoarele de strip-tease sau de-a dreptul obraznici/obraznice în cazul comiterii unei contravenţii sau infracţiuni la legea circulaţiei rutiere, foşti judecători făcând petreceri cu deţinuţi pe post de actori, sau vorbind cu multă aroganţă la interviurile televizate uneori în stare de ebrietate, că doar nu o să se aplice legea şi asupra lor. Probabil banii mulţi, mult mai mulţi decât s-ar cuveni pe care-i primesc îi fac automat „superiori” şi astfel trateză pe ceilalţi de sus. Pe vremuri eu respectam această breaslă, dar de când magistraţii au început să obţină venituri exagerat de mari în raport cu restul populaţiei, de fapt „strigătoare la cer” faţă de alţii, am ajuns a-i considera în categoria lacomilor (chiar de o lăcomie fără seamăn) şi astfel să nu-i mai respect. Poţi fi un magistrat drept şi primind lefuri la limita bunului simţ fără a te simţi ofuscat de această situaţie.

Desigur o să-mi spună cineva, că magistraţii şi-au „câştigat” aceste lefuri, pentru care au „luptat ani în şir” şi ei măcar câştigă oficial şi legal aceşti bani şi nu procedează ca alţi salariaţi din administraţie care îşi fixează singuri lefurile foarte mari şi că în cele din urmă lăcomia o putem observa şi la clerici, care cu atât mai mult ar trebui să se abţină de la asemenea odios păcat. Preoţii (cei mireni desigur) au deseori în rândurile lor numeroşi asemenea „rătăciţi”.

Lacomii nu simt satisfacţia unei vieţi tihnite, fără griji, fără boală şi suferinţă, fără muncă istovitoare lipsită de satisfacţii şi abrutizantă, încununată de bucuria unei vieţi de familie fericite într-o locuinţă satisfăcătoare şi într-un mediu plăcut, fără frica de războaie, de ucigaşi, sau calamităţi naturale, într-un fel de mic Eden pământean. Lacomii preferă în locul acestora, stresul „efortului” de îmbogăţire nemăsurate, mai ales dacă o fac în dauna semenilor şi preferă să fie înconjuraţi de indivizi de aceeaşi teapă cu ei, care de fapt aşteaptă momentul prielnic să-i deposedeze de bogăţiile lor pentru propria îmbogăţire, din aceeaşi lăcomie, îşi doresc bogăţia mai mult pentru a se bucura de umilirea semenilor prin opulenţa afişată ostentativ şi simt satisfacţie când atrag invidia şi neputinţa (temporară) a altora cu aceeaşi mentalitate. Lacomul îşi doreşte deasemenea o soţie tânără, frumoasă, preferabil cu părinţi bogaţi şi cu importante „relaţii” din motive similare, în special pentru averea sau relaţiile familiei sale care l-ar putea ajuta pentru a urca mai sus pe scara socială şi mai rar din iubire, căci de fapt lacomul nu este de obicei capabil de iubire, cel mult îşi doreşte de la soţie îşi doreşte urmaşi, pe care s-ar bucura nespus dacă i-ar semena în rapacitate şi celelalte trăsături ale firii. Lacomul îşi face sau îşi cumpără o casă cât mai mare, cu un mare număr de camere şi aspect grandios, cu mult peste nevoile familiei sale şi în condiţii de confort la superlativ. Lacomul este ateu, chiar dacă se declară un bun creştin (mozaic, musulman etc.), căci ateismul îl capacitează şi-l etalează prin comportament, iar el nu se poate limita la bunurile materiale în cantitatea necesară (lui îi trebuie mai mult, cât mai mult, infinit de mult) şi tot nu se mai satură şi nu se teme decât de pedeapsa care ar survini aici pe pământ iar pedeapsa divină de după moarte nu-l preocupă deloc, căci nu crede în posibilitatea aceasta.

Se vorbeşte de ceva vreme, despre regionalizarea României în unităţi administrative mult extinse teritorial faţă de judeţele de astăzi.

Cum Unirea de la 1859, pentru care au militat activ mai cu seamă moldovenii (în frunte cu ieşenii), a dus după anul 1862, la pierderea de către oraşul Iaşi a statutului de capitală şi o dată cu aceasta la „prăbuşirea” Iaşului, situaţie din care oraşul nu şi-a mai revenit în cei aproape 150 de ani scurşi de la acest memorabil eveniment, deosebit de important pentru Ţară, cu urmări nefaste pentru Iaşi şi chiar pentru întreaga Moldovă.

Dar iată că acum, la şi jumătate s-a ivit un prilej pentru renaşterea Iaşului şi o dată cu aceasta dinamizarea Moldovei.

Desigur este vorba de un teritoriu (o regiune), care ar urma să cuprindă doar o parte a Moldovei (de nord şi centru), deşi eu aş prefera o regiune extinsă la Provincia Moldovei istorice, care să cuprindă întreaga Moldovă de la Cordun (Suceava), până la Dunăre (Galaţi), dar şi aşa ar fi bine.

Să fim bine înţeleşi, eu nu doresc nicidecum o provincie separată în cadrul României, căci nu nutresc idei de federalizare a Ţării, dar doresc doar ca moldovenii „să-şi aducă aminte”, că Moldova a fost odată un ţinut autonom, ba chiar prosper în ultimii săi ani ca principat autonom în cadrul Imperiului Otoman, în cursul anilor de domnie ai lui Mihail Sturdza şi ai lui Grigore Ghika, pînă la Unire (1934 - 1960)

Moldovenii erau pe atunci un popor mândru, plini de patriotism local (provincial ?), cu o „nobilime” veritabilă, care locuia preponderent la Iaşi şi care asigura oraşului şi Ţării un farmec deosebit, care încânta pe călătorii străini şi intriga de-a dreptul pe consulii marilor puteri ale Europei acreditaţi la Iaşi.

Iaşul fusese şi un important centru cultural (se pare superior Bucureştiului), cu Universitate, (Academia Mihăileană), Teatru Naţional, numeroase palate mari şi frumoase, o viaţă comercială activă. Mai mult moldovenii de atunci erau oameni ospitalieri, care ştiau să muncească dar şi să-şi trăiască viaţa, să să petreacă, bucurându-se cu cât au, fără să-şi dorească cu atâta ardoare ceea ce era imposibil, ceea ce ne poate face să credem că nici sindromul „capra vecinului” nu era pe atunci atât de prezent la moldovenii de rând.

Deasemeni din Moldova s-au ridicat importanţi oameni politici, patrioţi, oameni de cultură, mulţi dintre ei şi mari masoni. Este vorba însă de secolul al XIX-lea., perioada de după 1821.

Desigur Unirea, pentru care au luptat cu convingere, atât boierii de toate gangurile, dar şi cei din clasa mijlocie, s-a făcut şi sub ameninţarea asaltului Imperiului Rus, căci dacă nu se făcea Unirea Principatelor, sigur Moldova dintre Prut şi Carpaţi ar fi intrat sub dominaţia Marelui imperiu slav de la răsărit şi probabil, aceeaşi soartă ar fi împărtăşit şi Muntenia.

Dar atunci (după 1960), paralel cu marile merite legate de Unire, moldovenii au comis şi o enormă greşeală, căci o dată săvărşită Unirea, aproape cu toţii, militanţi pentru Unire sau antiunionişti, foştii mari boieri, dar şi cei mai mici, foştii dregători de diferite ranguri, comercianţii, meseriaşii, profesorii şi actorii, au „alergat” către Bucureşti, noua capitală a Principatelor Unite, lăsând în urmă un vid atât de mare, încât nu a putut fi umplut nici până astăzi, pricinuind Iaşului un declin, urmat de o prăbuşire, trăgând apoi în urmă şi întreaga Moldova pentru care nu mai exista o capitală care să le apere interesele şi să-i sprijine, iar aceşti fugari s-au făcut atât de repede bucureşteni încât după puţini ani aproape au uitat de unde au venit.

Pe cât de mare fusese strălucirea Iaşului, să zicem între 1830 şi 1860, pe atât de mare se dovedise declinul acestuia aproape imediat după Unire. Nici cele câteva clădiri restaurate (bisericile Sfântul Nicolaie Domnesc şi Trei Ierarhi), terminarea construcţiei Catedralei mitropolitane şi a reconstrucţiei Palatului Administrativ (Palatul Culturii) şi noul Teatrul Naţional, cu finanţare acceptată de la guvernul României, nu a reuşit să mai readucă Iaşul pe linia de plutire.

De observat că după Unirea de la 1859, ieşenii obişnuiţi să trăiască doar în capitală, nu au mai putut rezista ispitei de a se muta în noua capitală a Principatelor Unite, acesta dovedindu-se un act de mare laşitate şi trădare a Iaşilor dar şi a Moldovei în ansamblu, pe care l-au/le-au abandonat ca pe o haină prea strâmtă şi veche, în loc să activeze măcar din Bucureşti, pentru a face din Iaşi o vestită capitală regională a unei Moldove mândre şi prospere în cadrul principatelor Unite. Ce s-a făcut totuşi pentru Iaşi în anii de după Unire, s-a făcut mai mult din insistenţa celor rămaşi totuşi „pe metereze” la Iaşi şi a regelui Carol I , interesat să aibă relaţii bune cu Moldova, unde se pare că se simţea destul de bine.

Aceasta s-a întâmplat, pentru că la Bucureşti, nu au plecat (fugit) numai câţiva reprezentanţi politici, ci aproape toată lumea care avea o oarecare pregătire. Ca dovadă după 1862, Iaşul ajunsese să aibă chiar probleme pentru a angaja funcţionari cu ştiinţă de carte necesari administraţiei.

Au mai rămas, să plângă soarta Iaşului, doar câţiva urmaţi ai fostei protipedade a Iaşului, majoritatea prea batrâni ca să se mai mute la Bucureşti, câţiva funcţionari semianalfabeţi, care cu greu reuşeau să streângă dările, din care cea mai mare parte ajungeau..., unde altfel decât la Bucureşti, noul centru al Principatelor Unite, devenit un stat centralizat.

Ajunsese celebrul Teatru naţional din Iaşi să nu mai aibă actori şi spectatori. Abia după mai mulţi ani situaţia a început să se mai amelioreze, mai mult de la sine. Unicul oraş al Moldovei unde declinul nu se simţea atât de profund era Botoşaniul, care se mai putea remarca o umbră a vieţii moldoveneşti din Iaşul de odinioară şi unde continua să funcţioneze chiar şi teatrul la fel ca până la Unire.

Botoşanii nu decăzuse ca Iaşul sau alte oraşe ale Moldovei, pentru că era mai izolat geografic, şi astfel oraşul ajunsese să fie considerat de modă veche pentru ca aici foştii boieri şi comercianţii se adunau şi petreceau ca odinioară, botoşănenii fiind mai conservatori, nepărăsind oraşul în prea mare măsură. Iar urmările se mai văd si astăzi, în oraşul destul de mic în zilele noastre, unde mai există încă vechi imobile, foste reşedinţe boiereşti şi un teatru. Drept comparaţie cu Suceava, oraş mai mare şi mai important, fostă capitală a Moldovei nu are nici astăzi un teatru.

Mă adresez ieşenilor cu oarecare influienţă şi organizaţiilor masonice şi altor oameni înţelepţi neânregistraţi în nici un fel de organizaţii să renunţe (măcar parţial), la politica propriiei căpătuieli ori la cea a struţului şi să se gândească şi la ţinutul unde trăiesc, la prosperitatea populaţiei acestuia şi astfel indirect la prosperitatea lor personală. Nu este suficient să ne plângem soarta fără să încercăm a face ceva. Activităţile filantropice sunt şi ele bune, dar trebuie făcut ceva care să facă pe viitor inutile clasicele activităţi de întrajutorare, căci prosperitatea generală a comunităţii rezolvă astfel şi această problemă.

Iaşul are încă mari atuuri pentru reşedinţă unei zone regionale de ţinut şi anume :

- Învăţământ superior de anvergură şi bună tradiţie ,

- Cercetarea ştiinţifică încă nu este total distrusă, deci s-ar putea încă activa ,

- Poziţia geografică centrală pe linia nord-sud şi aproipierea de Prut deci de Basarabia, fapt util pentru viitor

- Aura trecutului istoric, clădiri monumentale de patrimoniu (fostele palate boiereşti, Palatul Culturii, Teatrul Naţional etc.) ,

- Amplasament splendid în natură şi posibilităţi excelente de extindere ,

- Viaţă culturală având ca bază. Teatrul Naţional (astăzi unicul teatru adevarat din Moldova), Filarmonica şi Opera, Biblioteca Centrală Universitară, o salbă de muzee etc.,

- Centru religios important (reşedinţa mitropolitană ortodoxă şi reşedinţa episcopală romano-catolică) ,

- Este drept fosta industrie a iaşului astăzi nu prea mai există, nici măcar la nivelul interbelic, fiind total distrusă în ultimii două decenii, dar ea poate fi suplinită de industria din alte zone ale Moldovei şi desigur se poate reactiva şi la Iaşi, măcar cea de indistrie alimentară şi uşoară.

Dintre toate fiinţele vii care populează planeta noastră se pare că invidia şi consecinţa sa egoismul, caracterizează doar omul tocmai cea mai evoluată dintre acestea.

Invidia şi egoismul strâns legate între ele sunt tipice pentru om, cel care se pretinde fiinţa cea mai inteligentă a planetei, unica care se consideră a fi fiinţă conştientă, cu propriul e-gou, celelalte fiinţe (animalele şi plantele) fiind considerate fiinţe inferioare.

Aceste trăsături de caracter sunt de fapt cele mai urâte dintre defectele omului (atât cel antic cât şi cel contemporan), ele adăugându-se altora, tot la fel de înjositoare pentru om, precum ignoranţa sau indolenţa.

Invidia şi egoismul, defecte capitale ale omului generează răutatea şi ea se pare specifică doar omului de unde capacitatea omului de a-şi umili şi ucide semenii sau alte fiinţe vii precum animalele, fără nici o motivaţie logică şi raţională.

Dacă animalul poate ucide din instinct de apărare, dacă se simte în primejdie, ori de foame, atunci omul o face deseori doar din plăcerea de a face rău de a se delecta cu suferinţa semenului său, ori a unui animal.

Se spune că omul este o fiinţă cu capacităţi intelectuale imense, obsolut uluitoare ca un computer gigant şi ultraperfecţionat, dar care este utilizat astăzi la circa 10-15 %, deci cu imense resurse disponibile şi care are înplus capacitatea de a se perfecţiona şi de a o extinde la nevoie.

Şi totuşi... omul, este în acelaşi timp o fiinţă inferioară şi chiar undeva foarte jos, altfel nu se poate explica cum acesta deşi este altfel construit altfel cum se poate explica că el este capabil de a-şi face rău sieşi (sinucidere, stress autoprovocat etc.), otrăvirea mediului său de viaţă, comiterea unor fapte grave care pot conduce la grave sanţiuni ce pot îngreuna viaţa etc.

Deasemeni omul poate fi capabil de a distruge el însuşi (bunuri materiale) sau ce au construit înaintaşii de a–şi ucide urmaşii sau iubita (pe care o iubeşte sincer).

O viaţă ar fi plictisitoare, chiar imposibilă, fără muncă, dar ar fi necesar să muncim producţiv şi eficient, doar vreo două ore pe zi, (un sfert din norma socotită astăzi ca oficială) pentru a ne asigura o viaţă decentă, tihnită şi dezvoltarea normală a Societăţii, de a ne asigura un tonus fizico-psihic corespunzător, munca fiind ca o formă de sport şi satisfacţie psihică.

Pentru toate acestea este necesară doar puţină muncă dar eficientă şi mai ales să nu producem deliberat produse inutile, daune materiale, ca să nu muncim niciodată inutil.

Pe Terra s-a muncit dintotdeauna şi foarte mult inutil. S-au ridicat numeroase construcţii megalitice, mare parte inutile, doar pentru a satisface ambiţiile unor conducători, sau pentru a exploata prin umilire munca unor oameni supuşi temporar puterii acestora (prizoneri, sclavi etc), dintr-o satisfacţie a etalării acestei puteri şi nu neapărat din nevoia rezultatului acestor eforturi smulse prin muncă până la epuizare sau chiar până la moarte.

S-ar putea zice că omul de pe Terra, este campion absolut al muncii în zadar.

S-au produs şi se produc pe Terra extrem de multe lucruri inutile, ca apoi să se distrugă fără discernământ, atât cele utile cât şi cele inutile, aproape tot ce au realizat înaintaşii în trecutul apropiat sau mai îndepărtat. S-ar putea spune că suntem cei mai mari distrugători din univers, căci avem o adevărată vocaţie a distrugerilor fără rost de tot felul.

Şi culmea, nu distrugem de obicei lucrurile inutile, perimate care tot necesită reciclare, ci aproape orice: bunuri materiale, vieţi omeneşti, animale, plante, aerul, apa, solul şi chiar subsolul şi dacă am putea, tare ne-am extinde cu distrugerile şi în afara planetei. Până atunci ne mulţumim să poluâm spaţiul extraterestru ce deşeuri de tot felul, ca urmare a folosirii navelor cosmice.

Asta nu se poate numi transformare constructivă a naturii, ci doar autodistrugere.

Ce altceva ar putea fi războiaele (ale căror scopuri conştiente sunt distrugerile, elaborate şi în grup), alături de distrugerile pe care le provocăm individual fiecare dintre noi locuitorii suprafeţei pământului.

„Superioritatea” noi ne-o dovedim prin capacitatea ridicată de distrugere. Fiind superiori, celelalte fiinţe vii (animale şi plante), le distrugem ca s-o dovedim (nouă în primul rând).

Dar distrugem astfel de fapt atât natura vie care ne înconjoară cât şi cea nevie (anorganică), distrugem fără rost şi accelerat combustibilii fosili şi minerali ale subsolului, fără să avem în faţă o alternativă. De fapt ne ghidăm după principiul: „După noi potopul ! ”.

La aceasta se adaugă efectele celor două mari defecte de care aminteam la început, egoismul şi invidia.

Aşa zisul „om fiinţă superioară”, nu se simte bine când semenul său dobândeşte ceva în plus, indiferent dacă este rezultat al hazardului, din muncă cinstită sau alte căi. Faptul acesta îl îndeamnă să-l deposedeze de bunuri (să-l fure) pe cel care le-a dobândit cinstit sau altefel, sau chiar să-i răpească viaţa în acest scop.

Specific omului, este acest aşa-zis sindrom „CAPRA VECINULUI” , pe lângă invidia legată de realizările vecinului, pe om îl roade şi egoismul.

Omul îşi doreşte totul pentru sine, făcând abstracţie de comunitate. Îşi doreşte să fie bogat, să deţină infinit mai multe obiecte decât îi este necesar unei vieţi confortabile şi fără lipsuri, deşi aceste bunuri în plus nu-i aduc surplus de viaţă tihnită şi fericire. Mai mult pe om îl face fericit să posede mai mult de cât semenul său şi pe unii chiar nefericirea semenului său.

Se poate spune deci, făcând o analogie nu tocmai inspirată, dar se pare totuşi veridică, că omul se comportă ca o „maşină biologică” deosebit de performantă (un computer ultraperformant), dar cu un soft total nepotrivit, mult depăşit, în raport cu parametrii tehnici ai acestui computer. În om, se pare că sălăşuiesc concomitent cele două modele de mai sus, căci altfel cum se poate explica aceste două extreme ce-l caracterizează pe omul Terrei; un organism cu adevărat extrem de perfecţionat şi o fire (un caracter) de o josnicie de-a dreptul primitivă, inferioară chiar animalelor. Excepţiile oricâte sunt, nu fac decât să confirme în final regula. Omul se comportă ca o maşină Ferrari, condusă de un om al epocii de piatră şi în plus nebun.

Se ştie că animalele pot ucide de foame, ori pentru a se apăra şi uneori din spirit de imitaţie inconştientă, dar niciodată din plăcere. Poate totuşi la pisici mai putem vedea aşa ceva, când se distrează cu şoricelul înainte de-al mânca, dar şi aici nu este sigur că este totuşi distracţie, sau doar antrenament.... pentru a-şi exersa, menţine şi ridica performanţele în materie de vânat ?

Oare aceasta este superioritatea omului. Cineva ar putea spune că doar puţini oameni fac asta (doar criminalii) dar mulţi dintre cei care n-o fac de frica de pedeapsa de pe pământ nu se gândesc însă la cea din ceruri.

Unii oameni sunt „buni creştini”, dar tot din frica lui Dumnezeu (şi a autorităţilor statului) şi nu din învăţătură, sau inspiraţie creştină superioară conform preceptelor religioase.

Ori a te comporta ca o fiinţă superioară, dar... numai de frică, aceasta nu se numeşte superioritate.

Dacă animalele pot să aibă teamă când fac ceva rău, omul ar trebui să facă bine din conştiinţă, pentru că aşa se comportă o fiinţă cu adevărat superioară.

Observând cu atenţie comportamentul unui om, tind să-l accept pe scriitorul Pavel Coruţ, care susţine deseori că „omul nu este o fiinţă civilizată, ci doar una ieşită din sălbăticie şi în curs de civilizare” (semicivilizată), victimă cred a softului net depăşit la care făceam referire la început.

Perfecţionarea acestui soft, unic, specific fiecărei persoane, se pare că este misiunea omului Terrei, în trecerea lui prin viaţă pe acest pământ iar ridicarea parametrilor acestuia nu se poate asigura evoluţia spre sfera superioară în drumul spre divinitate.

Toată lumea este plină de impostori. Totuşi, cred că nicăieri în lumea largă, ei nu sunt mai prezenţi ca la noi în ţară, cel puţin în perioada actuală.

Pentru cine nu cunoaşte semnificaţia corectă a cuvântului, poate afla după (DEX - Ed. 1958) că :

- impostorul este persoana care încercă prin minciuni sau prefăcătorie să treacă drept altceva (şarlatan), , sau după DEX - Ed.1984 :

- persoană care caută să înşele profitând de necunoştinţă sau bunacredinţă a oamenilor (şarlatan, mincinos), sau o altă variantă :

- persoană care caută să se substituie altcuiva (pentru a lucra, a profita în numele lui).

Dar, impostorul, nu este totuşi orice şarlatan sau mincinos care practică înşelătoria de exemplu, doar ca o formă banală de hoţie, unde violenţa brutală este înlocuită de inteligenţa subtilă.

Impostorul încercă să inducă unui interlocutor sau mai multora, ori chiar unor colectivităţi, ideea că este altceva decât este în realitate, desigur pentru a obţine un profit din aceasta, dar totdeauna material şi nu totdeauna imediat.

De exemplu impostorul încearcă să-şi convingă interlocutorul că este competent atunci când nu este, că este cinstit când numai aşa nu este, că are compasiune pentru cei năpăstuiţi când nu este aşa adică să se substituie unuia cu calităţi, când de fapt el este opusul acestuia.

Deci pentru un profit în timp, impostorul apelează la înşelarea bunei credinţe a celor din jur, deci tot o formă de hoţie, mai greu de depistat, mai greu de dovedit, adică hoţia laşului, mai perfidă, deci mai periculoasă.

De ce sunt românii impostori ?

În primul rând pentru că le place foarte mult să se implice în activităţi unde nu sunt competenţi, mai ales când este vorba de funcţii de conducere (ceea ce este cu atât mai dăunător). Românul deşi în principiu mai inteligent decât alţi etnici şi de aceasta (tot în principiu) mai competent decât alţii, are în acelaşi timp un defect capital, care anihilează avantajul inteligenţei, anume acela de a se inplica orbeşte mai ales acolo unde nu este deloc competent, nu are măcar vocaţie şi unde astfel nu are nici o şansă.

Când românul (cel de astăzi) intră în politică, apoi sigur el nu va avea deloc vocaţie politică, cei care ar avea vocaţie în domeniu, însă nu doresc să se implice, mulţumindu-se doar să critice.

Dacă va deveni ministru, sau manager într-o firmă sau instituţie de stat, atunci să fin siguri că nu are vocaţie pentru aşa ceva. Selecţia funcţionează dar în acest sens, competenţii la o parte sau la fund, iar incompetenţii în frunte.

Aproape că nu este excepţie în această privinţă, iar când totuşi apar, excepţiile sunt cele care confirmă regula.

Dacă totuşi se va strecura vreun competent într-o asemenea funcţie, atunci el ori nu va fi lăsat de sistemul în care funcţionează să se comporte ca un competent, sau el însuşi „îşi va călca în picioare competenţa” comportându-se ca un incompetent.

Asta se poate observa astăzi privind scena politică a ţării.

Dar inpostura nu se observă doar la nivelul de sus, ci şi în masa de jos a polpulaţiei.

Deşi românul spre deosebire de neamţ de exemplu, este de obicei policalificat, cunoscând 2 – 3 sau mai multe meserii (de obicei nici una foarte bine), el se va implica cu predilecţie în activităţi unde competenţa lui este nulă sau aproape, iar rezultatele muncii sale va fi mediocre.

Neamţul, de regulă mult mai ignorant, va învăţa o singură profesie, sau chiar doar o fază a ei, însă foarte bine şi care aplicată cu seriozitate şi responsabilitate, va reuşi să fie eficient în raport cu românul de obicei policalificat, dar niciodată eficient, serios şi responsabil, care din acest motiv va fi lăsat în urmă de germani, japonez şi chiar de italian.

Am aflat de curând că în Japonia, elevii sunt evaluaţi în scolile primare şi gimnaziale asupra capacităţilor lor şi nu sunt lăsaţi să studieze inutil şi costisitor la şcoli superioare, dacă intelectul sau comportamentul, sau vocaţia nu-i permite o performanţă superioară, pentru a nu se cheltui inutil resurse financiare publice, pentru cineva care se prevede că nu va face faţă pe viitor, să aplice ce a învăţat. Nici vorbă să studieze pe banii contribuabililor, ceva nu va aplica niciodată în activitatea sa viitoare, ca în alte părţi ale lumii şi mai cu seamă în România.

Deci şi aici românul se dovedeşte impostor, dar deşi observă carenţele care-i ruinează, existenţa românul perseverează în impostură preferând să facă întotdeauna ceea ce ştie mai puţin.

Impostura românilor se manifestă şi în cultură şi artă în învăţământ şi sănătate.

Poate în nici o ţară din lume nu există o asemenea LOTERIE ca în România, în alegerea profesiei viitoare de către tineri, iar consecinţa este că astfel ajung ca tot felul de impostori, să practice profesii unde se dovedesc total incompetenţi (datorită dezgustului sau lipsei de vocaţie faţă de meserie), deşi ei ar fi fost foarte potriviţi pentru alte ocupaţii.

Dar cred că nicăieri, tinerii nu sunt mai influenţaţi de către părinţi ca în România cu privire la în alegerea profesiei. Desigur şi tinerii români se lasă lesne influinţaţi.

Cele mai multe statistici dovedesc aceasta.

Cred deasemeni că nicăieri în lume nu se găsesc mai mulţi ingineri în mass-media ca în România, deşi la noi în ţară sunt destule facultăţi de jurnalism.

Cei care absolvă însă jurnalismul la noi, ar prefera însă un post de purtător de cuvânt sau de secretar al unui politician, adesea incult, arogant şi mai ales incompetent.

Acei indivizi care devin politiceni, nu se pricep de obicei la nimic, doar poate în corupţie (măcar la corupţia electoratului în a-l vota).

De fapt în artă, cultură, tehnologie şi sănătate, românii nu sunt impostori, dacă practică aceste activităţi în afara Ţării, unde pot profita de un climat în care impostura nu are condiţii să fiinţeze, sau este prompt eliminată atunci când încercă să se infiripe.

„Impostura la români” , pare blestemul de veacuri asupra românilor.